La București are loc prima ediție a Festivalului Național de Folclor „Victoria Darvai”

Sunt voci care se aud frumos și sunt voci în care se aude o regiune întreagă. În glasul Victoriei Darvai se auzea Maramureșul: Iza, Mara, muntele, buciumul, dorul, horea spusă fără grabă și lumea satului în care cântecul nu era spectacol, ci parte din viață. La o sută de ani de la nașterea sa, memoria celei care a rămas cunoscută drept „Fata de pe Iza” este readusă în prim-plan printr-un eveniment special organizat astăzi, 26 septembrie, la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București.

Prima ediție a Festivalului Național de Folclor „Victoria Darvai” începe la ora 11.00, la Scena Dumitra, în cadrul manifestărilor dedicate Zilei Satului Românesc. Festivalul este organizat de Fundația pentru cultură și artă „Maria Tănase Marin” și este dedicat, în anul centenarului, uneia dintre vocile emblematice ale cântecului popular românesc și unei personalități importante a Radioului public. Pe scenă sunt chemați copii și tineri interpreți, într-un gest care spune poate cel mai frumos ce înseamnă păstrarea tradiției: nu conservarea ei într-o vitrină, ci transmiterea ei mai departe.

Victoria Darvai s-a născut la 7 ianuarie 1926, în Biserica Albă din Maramureșul istoric, localitate aflată astăzi în Ucraina. Copilăria i-a fost însă profund legată de Maramureșul de pe Valea Iza și Mara. A petrecut mult timp la bunicii paterni din Dragomirești și la cei materni din Văleni, iar primele clase le-a urmat la Dragomirești. Acolo, printre oameni pentru care cântecul, bocetul, strigătura și povestea erau încă forme vii ale memoriei colective, s-a format universul pe care avea să îl poarte mai târziu pe marile scene și în studiourile Radioului.

Nu a plecat din sat pentru a-l uita. Dimpotrivă, cu cât drumul ei a dus-o mai departe, spre Cluj, Turda și apoi București, cu atât Maramureșul pare să fi devenit mai puternic în ceea ce cânta. Între 1944 și 1946 a fost învățătoare în Valea Stejarului, iar în 1948 a început studiile de canto la Cluj. În 1952 s-a înscris la Școala Medie de Muzică din București, inițial la canto clasic, apoi s-a transferat la canto popular. Aici a avut-o ca maestră de interpretare pe celebra Maria Tănase.

Întâlnirea dintre cele două artiste este unul dintre acele episoade care spun enorm despre valoarea repertoriului adus de Victoria Darvai din Maramureș. Maria Tănase nu s-a limitat la a-i fi îndrumătoare. A apreciat cântecele din repertoriul tinerei maramureșence și a preluat mai multe dintre ele, printre care „Buciumul”, „Toderel”, „Prin pădure trece-mi-oi” și „Horincuța”. Pentru o interpretă aflată la început de drum, faptul că asemenea cântece ajungeau în repertoriul Mariei Tănase reprezenta o confirmare greu de egalat.

Victoria Darvai nu a fost însă doar o voce. A fost și un om care a înțeles că folclorul trebuie căutat, ascultat și păstrat înainte de a putea fi dus pe scenă. A cules legende, balade și cântece direct din lumea satului, într-o perioadă în care memoria oamenilor încă păstra variante transmise oral de generații întregi.

Un loc aparte îl ocupă „Pintea Viteazul”. În arhiva Institutului de Folclor sunt consemnate șase variante ale baladei provenite de la Victoria Darvai. Artista le-a valorificat într-o formă proprie, iar semnalul de bucium a devenit parte a construcției muzicale care trimite ascultătorul direct spre peisajul și imaginarul Maramureșului. Balada avea să fie preluată ulterior și de alți interpreți importanți.

Primele sale înregistrări radio documentate datează din 1954: „Buciumul” și „Joc pădurănesc”, realizate alături de Orchestra Populară Radio, condusă de Ionel Banu. Între 1956 și 1958 a lucrat ca redactor în redacția muzicală a Radioului public, iar colaborarea cu instituția avea să continue timp de decenii. Glasul ei a intrat astfel în casele românilor într-o vreme în care radioul era una dintre marile ferestre ale țării spre muzică și cultură.

Din 1959 au urmat turnee, spectacole și colaborări cu ansambluri și orchestre importante. Pentru Maramureș rămâne însă deosebit de important anul 1961, când Victoria Darvai s-a numărat printre membrii fondatori ai Ansamblului „Maramureșul” din Baia Mare. A cântat alături de orchestre precum „Barbu Lăutaru” și „Rapsodia Română” și a lucrat cu dirijori importanți ai vremii.

Privită de la distanța unui secol de la naștere, moștenirea ei este poate mai ușor de înțeles. Victoria Darvai a aparținut unei generații aflate la granița dintre două lumi. A cunoscut satul în care folclorul încă nu era numit „patrimoniu”, fiindcă era pur și simplu viață, dar a trăit suficient pentru a vedea cum acea lume începea să se retragă. Tocmai de aceea, ceea ce a cules, a înregistrat și a dus pe scenă valorează astăzi mai mult decât repertoriul unei interprete. Este o parte din arhiva sonoră a unei civilizații rurale.

Dragomireștiul a rămas unul dintre reperele biografiei sale, iar comunitatea a păstrat vie această legătură. În 2006, Victoria Darvai a primit titlul de cetățean de onoare al localității, iar numele ei a rămas legat de locurile în care a făcut primii pași și a auzit primele cântece.

S-a stins la 1 septembrie 2016, la București, la vârsta de 90 de ani. Zece ani mai târziu, în anul centenarului nașterii sale, un festival național îi poartă numele pentru prima dată. Este poate una dintre cele mai potrivite forme de omagiu. Pentru că adevărata moștenire a Victoriei Darvai nu stă doar în discuri, premii sau înregistrări păstrate în fonoteci. Stă în faptul că, atunci când auzim un bucium chemând departe, o horă veche de pe Iza sau o baladă despre Pintea, încă putem recunoaște în ele ceva ce vine dintr-o lume mai veche decât noi. O lume pe care Victoria Darvai a avut grijă să nu o lase să tacă.