Ce s-a întâmplat la 16 septembrie 1835 și de ce moneda noastră se numește „leu”

Spunem zilnic „un leu”, „zece lei” sau „o sută de lei” fără să ne mai întrebăm de unde vine numele monedei României. Povestea lui este însă mult mai spectaculoasă decât pare. Leul nu s-a născut într-o monetărie românească, nu a fost botezat de un domnitor și, pentru o bună perioadă, nici măcar nu a existat ca monedă pe care cineva să o poată ține în palmă.

La 16 septembrie 1835, în timpul domniei lui Alexandru Ghica, leul era consacrat oficial în Țara Românească drept unitate de calcul. Au trecut de atunci 191 de ani. Dar acesta nu este, în sens strict, momentul nașterii leului românesc modern. Acela va veni abia în 1867. Momentul din 1835 este interesant dintr-un alt motiv: statul recunoștea oficial un nume pe care oamenii îl foloseau deja de generații. Pentru a-i găsi originea trebuie să plecăm din spațiul românesc și să ajungem tocmai în Țările de Jos.

Începând din secolul al XVI-lea, acolo era emisă o monedă de argint numită Leeuwendaalder, adică „talerul cu leu”. Pe ea era reprezentat un leu ridicat pe picioarele din spate.

Prima asemenea emisiune este datată de Banca Națională a României în 1575, în provincia Holland. Talerul cu leu a început să circule intens prin Europa și Balcani și a ajuns, firește, și în Moldova și Țara Românească. Românilor nu le-a trebuit mult pentru a-i simplifica numele. În loc de denumirea străină, au început să-i spună după imaginea de pe monedă: leu.

Popularitatea sa a devenit uriașă. BNR oferă un detaliu extrem de sugestiv: din 69 de tezaure monetare datate din perioada domniilor lui Matei Basarab și Vasile Lupu, nu mai puțin de 57 conțineau taleri-leu. Era una dintre monedele importante ale comerțului din această parte a Europei. Apoi s-a întâmplat ceva neobișnuit. Moneda a dispărut, dar numele ei a refuzat să dispară.

Ultimii taleri-leu de acest tip au fost bătuți în 1723, în Westfriesland. Treptat, moneda propriu-zisă a ieșit din circulație. Oamenii însă se obișnuiseră atât de mult cu „leul”, încât au continuat să calculeze în lei chiar și atunci când nu mai existau lei fizici în buzunarele lor. Astfel s-a născut unul dintre paradoxurile istoriei noastre monetare: leul a existat ca unitate de calcul înainte să existe ca monedă națională românească. Un negustor putea socoti o marfă în lei, o datorie putea fi exprimată în lei, administrația putea face anumite calcule în lei, însă plata se realiza cu monede reale provenite din alte state. Circulau bani otomani, austrieci, ruși și occidentali, fiecare cu propriul conținut de metal și propriul curs. Cu alte cuvinte, portofelul putea fi internațional, iar socoteala românească.

Regulamentele Organice din 1831–1832 au încercat să aducă o oarecare ordine în această lume monetară pestriță, folosind un leu de calcul la care erau raportate monedele aflate efectiv în circulație.

Câțiva ani mai târziu, la 16 septembrie 1835, în timpul lui Alexandru Ghica, leul primea consacrare oficială în Țara Românească. De aceea este impropriu să spunem că în acea zi a apărut leul românesc așa cum îl cunoaștem astăzi. Dar nouă monedă de un leu nu a început din acel moment să sune prin buzunarele oamenilor. Mai corect este să spunem că un cuvânt născut în piețe și în comerț devenea parte a sistemului oficial.

Istoria banilor a lăsat, de altfel, urme pe care le folosim și astăzi fără să le mai cunoaștem originea. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, printre monedele austriece întâlnite în Principate se afla zwanzigerul. Românii i-au spus șfanț, iar de aici a rămas expresia „n-am niciun șfanț”. La fel, vechea para, monedă de valoare redusă, continuă să trăiască în expresia „nu face două parale”. Monedele au dispărut, dar limba le-a păstrat. Într-un fel, vorbim încă despre bani care nu mai există de sute de ani.

Chiar și numele „leu” a fost foarte aproape să piardă cursa. După Unirea Principatelor, Alexandru Ioan Cuza a încercat să creeze o monedă națională propriu-zisă. Numai că aceasta nu trebuia neapărat să se numească leu. Unul dintre proiecte prevedea o monedă numită „român”, construită după model occidental. BNR păstrează în istoria sa monetară și proiectul numelui „romanat”, propus în 1860. Existau chiar denumiri pentru subdiviziuni: „decime”, „bani”, „centime” sau „bănișori”. Planurile nu s-au materializat. Problema nu era numai economică. O monedă proprie era și un simbol de suveranitate, iar Principatele se aflau încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Emiterea unor bani naționali devenea, inevitabil, și o problemă diplomatică. Dacă unul dintre acele proiecte ar fi reușit, astăzi am fi putut intra într-un magazin și întreba cât costă ceva, iar răspunsul să fie „50 de români”. Istoria a ales însă numele pe care oamenii îl folosiseră deja timp de generații.

Momentul decisiv a venit la 22 aprilie/4 mai 1867, când a fost adoptată legea pentru înființarea sistemului monetar național. De atunci, un leu era împărțit în 100 de bani, sistemul zecimal pe care îl folosim și în prezent. România se apropia astfel de modelul sistemelor monetare occidentale, în special de cel francez și de principiile Uniunii Monetare Latine. BNR arată că un leu era definit printr-un anumit conținut de argint și aur, noul sistem fiind unul bimetalist.

Și aici apare o altă curiozitate: primele monede ale noului sistem românesc nu au fost fabricate în România. Monedele de 1, 2, 5 și 10 bani din 1867 au fost realizate în Anglia, la Birmingham, de monetăriile Watt & Co. și Heaton. Pe primele monede nici măcar nu apărea chipul principelui Carol. BNR explică faptul că Înalta Poartă considera reprezentarea efigiei domnitorului un semn prea evident al afirmării independenței României.

Un an mai târziu s-a mers totuși mai departe. Moneda de aur de 20 de lei din 1868 îl prezenta pe Carol și purta formula „CAROL I DOMNULU ROMÂNILORU”. Emisiunea a provocat proteste diplomatice din partea Imperiului Otoman și a Austro-Ungariei. Până și imaginea de pe o monedă putea deveni, în acea epocă, declarație politică.

Poate tocmai aici se află partea cea mai frumoasă a poveștii. Leul nu a fost creat într-o singură zi. S-a născut mai întâi ca imagine pe o monedă olandeză. Apoi a devenit un cuvânt folosit de negustori și cumpărători. După dispariția talerului care îi dăduse numele, a supraviețuit ca unitate imaginară de calcul. În secolul al XIX-lea a intrat în regulile oficiale ale economiei, iar din 1867 a devenit moneda națională propriu-zisă.

De atunci a trecut prin regat, războaie, inflații, reforme monetare, comunism, tranziție și denominarea din 2005. Bancnotele s-au schimbat, monedele au dispărut și au reapărut în alte forme, zerourile au fost tăiate, iar valorile s-au modificat radical. Numele însă a rămas.

La 191 de ani de la 16 septembrie 1835, poate cea mai interesantă concluzie nu este că „leul împlinește 191 ani”. Leul este, în realitate, mult mai vechi. Povestea lui arată ceva mai neobișnuit: moneda României poartă și astăzi numele unei monede olandeze dispărute de aproximativ trei secole. Talerul a dispărut, negustorii care îl foloseau au dispărut, lumea în care circula a dispărut și ea. A rămas însă leul. Să vedem ce va aduce viitorul.

Sursa FOTO: Museum Rotterdam / Wikimedia Commons / Prelucrare grafică: DirectMM

Vasile Petrovan

Citește și: