Ziua Muntelui, într-un județ care trăiește cu muntele. Ce s-a schimbat în Maramureșul pastoral

În Maramureș, muntele nu începe acolo unde se termină asfaltul și nici nu este doar decorul frumos din fotografiile pentru turiști. Pentru multe comunități, muntele a fost vreme de secole loc de muncă, sursă de hrană, pășune, pădure, drum între sate și, uneori, singura avere pe care o familie o putea lăsa mai departe.

De aceea, Ziua Muntelui, celebrată în România la 14 septembrie, are aici o semnificație ceva mai profundă decât într-un simplu calendar de sărbători tematice. Data este legată de vechiul calendar pastoral al Carpaților și de momentul în care, în mod tradițional, se încheia pășunatul de vară pe munte. Sărbătoarea oficială a acestei zile a apărut în 2002, anul în care România s-a alăturat inițiativelor dedicate Anului Internațional al Muntelui.

Numai că muntele de astăzi nu mai este muntele de acum o sută de ani. În Borșa, Moisei, Vișeu de Sus, Poienile de sub Munte, Repedea, Săcel sau în satele de la poalele Gutâiului și Țibleșului, vechea lume pastorală încă există, dar trăiește alături de una nouă. Stâna, turma și fânul împart acum același peisaj cu pensiunea, traseul turistic, telegondola, bicicleta montană și automobilul turistului venit pentru un weekend.

Pentru gospodăria tradițională, anul nu era împărțit doar în anotimpuri, ci în perioade de muncă. Primăvara animalele urcau treptat spre pășunile mai înalte, vara era vremea stânei, iar spre toamnă începea coborârea către fânețe și gospodării. Documentele mai vechi de planificare ale județului descriu exact acest model: pășunatul de primăvară și toamnă pe terenurile de la poalele muntelui și pășunatul de vară, cu stâna, pe pășunile alpine. 14 septembrie a rămas tocmai reperul simbolic al încheierii acestui ciclu.

În Maramureș, păstoritul nu a dispărut. O dovadă foarte actuală vine chiar din acest an. La Poienile de sub Munte, Consiliul Județean, administrația locală, Direcția pentru Agricultură și mai multe asociații ale crescătorilor de ovine, caprine, taurine și bivoli au pregătit în 2026 o expoziție dedicată crescătorilor de animale. Existența acestor asociații și a unor asemenea manifestări arată că zootehnia continuă să fie o parte vie a economiei locale, nu doar o imagine folclorică pentru broșurile turistice. Dar este o activitate mult mai complicată decât sugerează fotografia idilică a unei turme pe munte.

În această vară, crescătorii maramureșeni de oi și capre au trecut și printr-un episod dificil legat de pesta micilor rumegătoare. DSVSA Maramureș a recoltat 720 de probe de la ovine, inclusiv din exploatații din Săcel, Moisei și Botiza. Autoritățile au vorbit despre restricții comerciale și despre pierderi economice importante pentru un sector dependent inclusiv de valorificarea animalelor.

Este poate cea mai bună ilustrare a diferenței dintre muntele romantic și muntele real: în spatele unei stâne sunt astăzi reguli sanitare, subvenții, registre, costuri, transport, piață și riscul ca o problemă apărută la sute de kilometri distanță să afecteze venitul unei familii.

Nicăieri schimbarea nu se vede mai bine decât la Borșa. Orașul rămâne legat de gospodării, animale și pășunile Munților Rodnei și Maramureșului, dar în paralel s-a construit o economie turistică tot mai vizibilă. Telegondola de la Pârtia Olimpică are o lungime de aproximativ 2.650 de metri și poate transporta până la 1.800 de persoane pe oră. Pârtia dispune de instalații de nocturnă și producere a zăpezii artificiale.

Este aproape imaginea perfectă a noului munte. Pe un versant, omul urcă pentru pășune. Pe altul, urcă turistul cu gondola. Unul privește muntele ca pe un loc din care trebuie să trăiască. Celălalt plătește pentru câteva ore petrecute acolo. Cele două lumi nu se exclud. Din contră, viitorul comunităților montane depinde în mare măsură tocmai de capacitatea lor de a le păstra împreună.

Când spunem „muntele din Maramureș” vorbim, de fapt, despre spații foarte diferite. Munții Rodnei ating Borșa, Moisei și Săcel. Munții Maramureșului se întind spre Bistra, Borșa, Poienile de sub Munte, Repedea și Vișeu de Sus. Munții Gutâi leagă, prin aria lor, localități precum Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic, Desești, Budești și Șișești. Toate aceste teritorii fac parte și din rețele de protecție a naturii, ceea ce adaugă o altă funcție muntelui contemporan, aceea de ecosistem care trebuie conservat.

Așadar, același munte trebuie să suporte astăzi pășunatul, exploatarea resurselor, protecția biodiversității, turismul, sportul și infrastructura. Nu este întotdeauna o conviețuire simplă. Turistul vrea drum până aproape de obiectiv. Natura are nevoie tocmai de absența drumului. Crescătorul are nevoie de acces la pășune. Proprietarul unei pensiuni vrea mai mulți vizitatori. Comunitatea vrea locuri de muncă. Iar toate acestea trebuie să încapă pe același versant.

Cea mai mare schimbare a muntelui nu se vede însă într-o fotografie aeriană. Este schimbarea demografică. Între recensămintele din 2011 și 2021, populația rezidentă a județului Maramureș s-a redus cu peste 26.000 de persoane, iar vârsta medie a populației a crescut de la 39,4 la 41,7 ani. Situația nu este identică în toate comunitățile montane. Moiseiul, de exemplu, a înregistrat chiar o ușoară creștere între cele două recensăminte, în timp ce Poienile de sub Munte a coborât de la peste 10.000 de locuitori la aproximativ 9.300. Tocmai această diferență este importantă. Nu putem spune simplu că „satele de munte mor”. Unele pierd populație, altele rezistă mai bine, iar unele își caută o nouă economie.

Dar peste tot apare aceeași întrebare: cine va mai urca la munte peste douăzeci de ani? Cine va mai cosi fânul? Cine va mai duce animalele la pășune? Cine va întreține gospodăriile răsfirate pe văi? Și, în același timp, cine va conduce pensiunile, va ghida turiștii, va întreține traseele și va construi noile servicii de care turismul montan are nevoie?

Există și tentația de a vorbi despre Maramureșul tradițional ca despre ceva ce ar trebui conservat neschimbat. Dar o comunitate vie nu poate fi pusă sub un clopot de sticlă. Păstorul de astăzi folosește telefonul mobil. Stâna poate avea panouri fotovoltaice. Brânza poate fi vândută pe internet. Un traseu vechi al oilor poate deveni și traseu de drumeție. O gospodărie care altădată trăia numai din animale poate deveni pensiune, primi turiști.

Problema nu este că muntele se schimbă. Muntele s-a schimbat întotdeauna. Problema este dacă această schimbare îi mai permite omului să trăiască acolo fără să distrugă tocmai ceea ce îl face valoros. Poate tocmai de aceea Ziua Muntelui are un sens aparte în Maramureș. Nu este numai o zi despre Pietrosul Rodnei, Creasta Cocoșului, Gutâi, Țibleș sau Munții Maramureșului. Este o zi despre oamenii care au învățat să trăiască între aceste culmi și despre felul în care relația lor cu muntele se transformă.

Odinioară, 14 septembrie spunea că vara pastorală se apropie de sfârșit și că turmele trebuie să înceapă drumul spre casă. Astăzi, întrebarea este mai complicată: după ce turmele coboară de pe munte, câți oameni mai rămân?

Vasile Petrovan

Citește și: