Astăzi este ziua lui Lascăr Pană, omul care a schimbat pentru totdeauna sportul băimărean

Astăzi, 14 septembrie, este ziua de naștere a lui Lascăr Pană. S-a născut în 1934, la Constanța. Vor fi, probabil, multe texte care îi vor reconstitui cariera, trofeele, anii de la Minaur și locul ocupat în istoria handbalului românesc. Toate sunt firești. Dar despre Lascăr Pană se poate spune ceva mai mult decât că a fost un mare antrenor. Pentru Baia Mare, el a fost unul dintre acei oameni rari care nu doar au trecut printr-un oraș, ci l-au schimbat.

Și, poate paradoxal, povestea aceasta ar fi putut să nu existe niciodată. Lascăr Pană nu începuse cu handbalul, ci cu fotbalul. Ajunsese chiar campion național de juniori, în 1952, cu Competrol București. Mama lui nu aprecia însă fotbalul și i-a cerut să aleagă alt sport. A ales handbalul. Pare un episod minor, aproape o anecdotă de familie, dar privit de la distanța celor peste șapte decenii care au urmat, acel „nu” spus fotbalului avea să ducă, printr-un șir imposibil de anticipat de întâmplări, până la Minaur și până la transformarea Băii Mari într-unul dintre marile orașe ale handbalului românesc.

De aceea, la 92 de ani de la nașterea lui, poate că merită să nu-i așezăm viața doar într-o vitrină de rezultate: două cupe europene, o medalie olimpică, echipa națională, Minaur, generații de jucători, funcții și distincții. Toate sunt adevărate, dar spun numai o parte din poveste. Moștenirea lui Lascăr Pană se găsește și în faptul că, pentru câteva generații, în Baia Mare handbalul n-a fost pur și simplu un sport practicat într-o sală. A devenit o parte din identitatea orașului.

Când a venit aici, în 1970, nu a găsit această legendă gata construită. Handbal exista în Baia Mare, Minerul promovase chiar în prima ligă, dar nu reușise să rămână acolo. Cu Pană pe bancă, echipa avea să promoveze din nou la finalul sezonului 1971–1972, după un campionat fără înfrângere și cu 16 puncte avans. Patru ani după venirea lui, la 14 mai 1974, Minerul se transforma în Handbal Club Minaur Baia Mare, primul club din România dedicat exclusiv handbalului. Aici începe, de fapt, partea cea mai interesantă. Lascăr Pană nu a construit numai o echipă. A construit un sistem.

În sport se vorbește mult despre talent. Pană părea să creadă mai ales în ceea ce se poate face cu talentul după ce îl găsești. Îl căuta, îl aducea în Baia Mare, îi oferea o șansă și apoi îi cerea enorm. Povestea lui Maricel Voinea este grăitoare. Pană îl văzuse când avea numai 17 ani și i-a propus să vină la Baia Mare pentru echipa a doua. Pentru un adolescent provenit dintr-o familie cu șase copii, oferta însemna mai mult decât handbal: apartament, salariu și posibilitatea de a-și continua școala. Maricel Voinea avea să spună peste ani că venirea la Baia Mare a fost probabil cel mai bun pas din viața lui.

Este un detaliu care explică mai bine decât o listă de trofee ce însemna construcția lui Lascăr Pană. Nu lua doar un jucător. Îi crea condițiile pentru a deveni jucător. După aceea însă începea partea grea.

Cei care au lucrat cu el își amintesc aproape obsesiv aceleași lucruri: muncă, disciplină, punctualitate. Ioan Marta povestea că îți puteai regla ceasul după Lascăr Pană; cu două minute înaintea antrenamentului, jucătorii erau deja aliniați. Pană însuși avea să povestească mai târziu că întârzierile și fumatul erau amendate, iar cine venea după el la antrenament nu mai intra. Odată, echipa trebuia să plece la Bacău, iar Maricel Voinea întârzia. Jucătorii l-au văzut venind spre autobuz și i-au atras atenția antrenorului. Pană i-a spus șoferului să plece. Minaur s-a dus la Bacău fără una dintre vedetele sale și a câștigat.

Astăzi, în lumea sportivă în care analiza video, statisticile computerizate, departamentele de scouting și echipele întregi de specialiști au devenit normale, poate părea greu de imaginat cât de puține instrumente avea la dispoziție un antrenor în acea perioadă. Lascăr Pană mărturisea că Minaur nu dispunea de logistica necesară pentru a studia adversarii așa cum se face astăzi. Uneori prefera ca primul meci european să fie acasă tocmai pentru a putea „citi” adversarul în timpul jocului și pentru a pregăti returul. Cu alte cuvinte, o bună parte din ceea ce astăzi face tehnologia trebuia atunci să facă ochiul antrenorului.

Și totuși, din această lume cu puține imagini video, fără baze de date sofisticate și fără armate de analiști a ieșit una dintre cele mai spectaculoase echipe pe care le-a avut handbalul românesc. Minaurul acelor ani nu era cunoscut doar pentru rezultate. Era cunoscut pentru felul în care juca. Morile, piruetele, aerienele, aruncările cu efect și soluțiile neașteptate au rămas în memoria celor care au văzut acea echipă. În 1978, după ce Minaur cucerea Cupa României în fața Stelei, Fănuș Neagu saluta Baia Mare drept „încă o capitală a sportului românesc”.

Poate aici se află adevărata victorie a lui Lascăr Pană. Nu faptul că Baia Mare a câștigat. Ci faptul că Baia Mare a început să creadă că poate câștiga.

În 1985 a venit prima Cupă IHF. Finala cu Zaporojie a intrat în mitologia sportului băimărean prin golul lui Alexandru Stamate, înscris în ultimele secunde. În 1988, Minaur a câștigat din nou trofeul, de această dată în fața formației Granitas Kaunas. Între cele două cupe se află însă sute de antrenamente, selecții, drumuri, accidentări, certuri, tactici, ore de pregătire și o exigență despre care foștii jucători vorbesc și astăzi.

De aceea Lascăr Pană este greu de redus la cuvântul „antrenor”. A fost antrenor, desigur, dar a fost în același timp constructor de instituție, recrutor, administrator, om care știa să găsească jucători și să creeze în jurul lor condițiile unei performanțe. Minaur a devenit sub conducerea sa un nume recunoscut în handbalul european, iar el a ajuns și pe banca naționalei României, făcând parte, alături de Ioan Kunst-Ghermănescu și Niculae Nedeff, din conducerea tehnică a echipei care a obținut bronzul olimpic la Moscova, în 1980.

Dar există și un alt mod de a măsura ce a făcut. Să intri astăzi în Baia Mare și să întrebi unde este Sala Sporturilor. Răspunsul oficial conține numele lui: Sala Sporturilor „Lascăr Pană”. Din 2002 poartă numele omului care a legat definitiv Baia Mare de handbal.

Dar poate nici aceasta nu este cea mai importantă formă de memorie. O sală poate primi numele unui om printr-o hotărâre. O generație întreagă nu poate fi obligată prin nicio hotărâre să țină minte. Iar Baia Mare ține minte.

Vasile Petrovan