A fost semnat un nou protocol pentru intervenția în cazul urșilor pentru Baia Mare, dar în limitele legii

În Maramureș, prezența ursului nu mai este de mult doar o poveste a pădurii. Animalul coboară tot mai des până aproape de case, traversează drumuri, apare la marginea localităților sau chiar în zone locuite. Iar atunci când se întâmplă asta, pentru omul care îl vede la câteva zeci de metri distanță nu mai există nici romantism, nici fotografie de natură. Există frică.

Autoritățile încearcă să răspundă acestei realități. Un protocol încheiat ieri cu gestionarii fondurilor cinegetice și cu oamenii care cunosc terenul este, din acest punct de vedere, nu doar util, ci necesar. El poate scurta timpul de reacție, poate stabili dinainte cine intervine, cine răspunde la telefon și cine ajunge efectiv în teren atunci când apare un urs. Viceprimarul Pap Zsolt va avea responsabilitatea de a urmări respectarea protocolului și de a coordona intervențiile.

Numai că există un lucru esențial care trebuie spus limpede: autoritățile locale, jandarmii sau vânătorii nu pot acționa după cum consideră fiecare că ar fi mai bine. Sunt obligați să respecte legea. Iar legea este foarte exactă și stufoasă.

Ordonanța care reglementează intervențiile asupra ursului brun stabilește o echipă specială de intervenție și o succesiune de metode: alungare, tranchilizare și relocare, iar în anumite condiții eutanasiere sau împușcare. În forma actuală a legislației, regula generală este că intervenția se face gradual, pornind de la alungare, după ce echipa evaluează riscul la fața locului. Doar atunci când există un pericol concret și imediat pentru viața ori integritatea oamenilor se poate trece direct la măsura extremă.

Cu alte cuvinte, omul aflat în teren poate vedea un pericol. Poate avea experiență, poate cunoaște comportamentul animalului și poate intui că situația se poate agrava. Dar nu poate ignora procedura. Fiecare decizie trebuie încadrată legal, justificată și consemnată. De aici vine, probabil, sentimentul pe care îl au uneori oamenii din comunități: „de ce nu fac nimic?”. În realitate, de multe ori se face tot ceea ce legea permite în acel moment. Nu este vorba despre nepăsare. Este vorba despre o responsabilitate juridică uriașă.

Un vânător nu poate veni pur și simplu cu arma și să decidă singur ce se întâmplă cu animalul. Legea spune clar că împușcarea poate fi realizată numai de personalul tehnic de specialitate al gestionarului fondului cinegetic sau al Gărzii Forestiere. Tranchilizarea și eutanasierea sunt atribuții ale medicului veterinar, cu sprijinul personalului tehnic. Iar decizia privind metoda de intervenție aparține cadrului stabilit de lege și echipei desemnate.

Pe hârtie, există timp pentru evaluare, pentru analiză, pentru alegerea metodei potrivite. În teren, un urs poate trece într-un minut dintr-o livadă într-o curte. Poate dispărea în pădure înainte de sosirea echipei sau, dimpotrivă, poate ajunge într-un loc frecventat de oameni.

Aici se vede valoarea protocolului. El nu schimbă legea și nici nu poate acorda autorităților puteri pe care legislația nu le permite. Dar poate elimina măcar o parte dintre întârzieri. Dacă oamenii care trebuie să intervină sunt cunoscuți dinainte, dacă există contacte clare, disponibilitate și responsabilități stabilite, timpul dintre un apel și o intervenție reală poate fi redus. Și, într-o asemenea situație, timpul poate conta enorm.

Trebuie spus și altceva: legislația a fost deja modificată tocmai pentru că realitatea din teren a arătat limitele vechilor proceduri. Din 2025 au fost introduse situații mai clare în care un urs poate fi extras, inclusiv atunci când prezintă un pericol concret și imediat, când este habituat și și-a pierdut teama naturală față de om ori când amenință membrii echipei de intervenție. În 2026 au fost aduse alte precizări privind analiza de risc și rolurile celor implicați.

Așadar, problema nu poate fi redusă la formula simplă „autoritățile nu intervin”. Uneori, autoritățile sunt exact în poziția cea mai dificilă: între omul care cere să fie protejat imediat și o lege care le spune foarte precis cum, când și prin cine pot interveni.

De aceea, protocolul cu vânătorii trebuie privit ca un pas bun. Nu rezolvă problema ursului, nu schimbă cadrul legislativ și nu oferă libertate nelimitată celor aflați în teren. Dar creează o legătură între instituții și oamenii care cunosc pădurea, urmele și comportamentul animalelor. Este ceea ce poate fi diferența dintre improvizație și intervenție.

Rămâne însă întrebarea mai mare: câtă libertate trebuie să aibă omul aflat în teren atunci când pericolul nu mai este teoretic? Pentru că legile sunt făcute pentru a proteja atât omul, cât și animalul. Și este firesc să fie așa. Ursul brun este o specie protejată, iar simpla lui apariție nu poate deveni motiv de eliminare.

Dar legea trebuie să țină pasul și cu realitatea. Într-o comună de munte, realitatea nu se măsoară în articole și alineate. Se măsoară în distanța dintre urs și poarta unei case, dintre animal și copilul care vine de la școală, dintre primul apel la 112 și clipa în care cineva pregătit ajunge acolo. În acest spațiu îngust dintre protecția naturii și protecția omului lucrează astăzi autoritățile. Protocolul ajută, legea însă le trasează granițele.

Și poate că acesta este adevărul pe care trebuie să-l înțelegem înainte de a arăta cu degetul spre cei care ajung primii în teren: nu întotdeauna lipsa intervenției înseamnă lipsă de voință. Uneori, oamenii care trebuie să ne apere au și ei mâinile legate de procedurile pe care sunt obligați să le respecte.

Problema ursului nu va fi rezolvată nici prin panică, nici prin împușcarea fără discernământ, dar nici prin legi atât de rigide încât oamenii din teren să nu poată reacționa atunci când fiecare minut contează. Echilibrul adevărat începe acolo unde putem proteja ursul în pădure și omul în propria curte. Iar dacă acest echilibru nu poate fi păstrat cu legislația actuală, atunci nu cei din teren trebuie judecați primii, ci trebuie întrebat dacă legea le oferă instrumentele de care au nevoie.

Vasile Petrovan

Citește și: