Există zile care nu schimbă doar granițe pe o hartă, ci și viața unui oraș, limba administrației, uniformele de pe străzi și sentimentul oamenilor că lumea în care se treziseră dimineața nu mai era aceeași până seara. Pentru Baia Mare, una dintre aceste zile a fost 7 septembrie 1940, când trupele ungare au intrat în oraș, la numai opt zile după Dictatul de la Viena.
Totul se hotărâse departe de Baia Mare. La 30 august 1940, prin cel de-al Doilea Arbitraj de la Viena, Germania nazistă și Italia fascistă au impus României cedarea Transilvaniei de Nord către Ungaria. Nu era vorba despre o simplă linie trasată pe o hartă. În teritoriul cedat rămâneau orașe și sate, proprietăți, instituții și comunități întregi, iar oamenii aveau să se trezească, în numai câteva zile, sub autoritatea unui alt stat.
Preluarea teritoriului nu s-a produs într-o singură zi. Armata ungară a început înaintarea în Transilvania de Nord la 5 septembrie, conform etapelor stabilite pentru evacuarea administrației și trupelor române și instalarea noilor autorități. Pentru Baia Mare, momentul decisiv a venit două zile mai târziu.
Era sâmbătă, 7 septembrie 1940. Unitățile ungare au ajuns în Baia Mare, iar în oraș a fost organizată primirea oficială. Din acea zi s-au păstrat inclusiv fotografii care permit astăzi să vedem nu doar evenimentul, ci și orașul în care acesta s-a petrecut: clădirile centrului vechi, mulțimea adunată și oficialitățile care întâmpinau trupele.
Pentru locuitorii Băii Mari, însă, aceeași imagine putea avea înțelesuri cu totul diferite. O parte importantă a comunității maghiare privea revenirea administrației ungare ca pe repararea unei rupturi produse după Primul Război Mondial. Pentru românii orașului, schimbarea însemna pierderea administrației românești și începutul unei perioade de incertitudine. În numai câteva zile, ceea ce fusese o problemă de diplomație europeană devenise o realitate concretă pentru oamenii care locuiau pe aceleași străzi.
Această diferență de perspectivă este importantă atunci când privim fotografiile din 7 septembrie. Aparatele de fotografiat surprind mulțimea și ceremonialul, dar nu pot fotografia sentimentele unei comunități. În același cadru puteau exista entuziasm, teamă, speranță, nesiguranță sau sentimentul unei pierderi.
Baia Mare de atunci era foarte diferită de orașul pe care îl cunoaștem astăzi. Marile cartiere ridicate în perioada comunistă nu existau, dezvoltarea industrială și demografică explozivă a deceniilor următoare încă nu transformase orașul, iar centrul vieții urbane rămânea vechiul nucleu istoric. Piața centrală, Turnul Ștefan, bisericile, clădirile administrative, prăvăliile și străzile din jur formau decorul unui oraș minier și comercial cu o istorie de secole.
Tocmai aici a devenit vizibilă schimbarea politică. Nu undeva la frontieră și nici într-o sală de negocieri, ci în mijlocul orașului, printre clădirile pe lângă care băimărenii treceau în fiecare zi. Uniformele erau altele, autoritatea statului era alta, iar Baia Mare intra într-o nouă etapă a istoriei sale.
Schimbarea administrației s-a făcut rapid. Instituțiile românești se retrăgeau sau erau preluate, iar noile autorități ungare își instalau propriile structuri. Baia Mare, Nagybánya în administrația maghiară, avea să rămână sub autoritatea Ungariei până în toamna anului 1944.
Cei patru ani care au urmat nu pot fi rezumați prin imaginea festivă a unei zile din septembrie. Europa se afla deja în război, iar conflictul avea să cuprindă tot mai mult regiunea. Au urmat mobilizări, lipsuri, tensiuni politice și etnice, iar spre finalul perioadei avea să se producă tragedia comunității evreiești. În primăvara anului 1944, după ocuparea Ungariei de către Germania nazistă, evreii din Baia Mare și din localitățile din jur au fost concentrați în ghetouri și apoi deportați. Pentru o comunitate evreiască prezentă de generații în viața economică, socială și culturală a orașului, urmările au fost devastatoare.
Privite din perspectiva a ceea ce avea să urmeze, fotografiile din 7 septembrie 1940 capătă astfel o greutate pe care oamenii surprinși în ele nu aveau cum să o cunoască. Noi știm continuarea poveștii. Ei trăiau doar începutul ei.
Istoria Transilvaniei de Nord din acei ani rămâne dificilă tocmai pentru că memoriile comunităților nu se suprapun perfect. Limbajul epocii vorbea, în funcție de partea care îl folosea, despre „eliberare”, „revenire”, „cedare” sau „ocupație”. La mai bine de opt decenii distanță, rolul istoriei nu este să reproducă propaganda uneia dintre tabere, ci să încerce să explice ce s-a întâmplat și de ce același eveniment a putut fi trăit atât de diferit de oamenii aceluiași oraș.
Pentru Baia Mare, 7 septembrie 1940 rămâne înainte de toate ziua în care o decizie luată la Viena a devenit realitate pe străzile orașului. Ceea ce până atunci fusese citit în ziare și ascultat la radio a căpătat dintr-odată chipuri, uniforme, steaguri și o nouă administrație.
Dar istoria a făcut ca această zi să capete pentru România o semnificație și mai apăsătoare. În timp ce trupele ungare intrau în Baia Mare, în cadrul preluării Transilvaniei de Nord cedate prin Dictatul de la Viena, la sute de kilometri spre sud era semnat Tratatul de la Craiova.
Prin documentul încheiat la 7 septembrie 1940 între România și Bulgaria, sudul Dobrogei – cunoscut în România sub numele de Cadrilater, cu județele Durostor și Caliacra – era cedat Bulgariei. Tratatul stabilea noua frontieră și prevedea, de asemenea, un schimb obligatoriu de populație între românii din Durostor și Caliacra și populația de origine bulgară din anumite teritorii ale județelor Tulcea și Constanța. Documentul oficial păstrat în legislația României confirmă atât data semnării, cât și mecanismul transferului teritorial și al schimbului de populație.
Coincidența este greu de ignorat. La un capăt al țării, locuitorii Băii Mari vedeau intrând trupele unui alt stat după cedarea Transilvaniei de Nord. La celălalt capăt, diplomații români semnau pierderea Cadrilaterului.
Era punctul culminant al unei veri catastrofale pentru România. Cu numai câteva luni înainte, la sfârșitul lui iunie 1940, Uniunea Sovietică ocupase Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța. La 30 august venise Dictatul de la Viena și pierderea Transilvaniei de Nord, iar la 7 septembrie era semnat Tratatul de la Craiova. În numai câteva luni, harta României Mari fusese profund mutilată.
Astăzi au rămas documentele, fotografiile și memoria unei epoci în care frontierele se puteau muta mai repede decât oamenii puteau înțelege ce li se întâmplă. Două capete ale țării, două pierderi teritoriale și aceeași zi. Pentru România anului 1940, 7 septembrie a fost una dintre zilele în care destrămarea teritorială a acelei veri devenea, simultan, realitate.
Sursa FOTO: kepeslapok.wordpress.com / Fondul documentar Dobrogea
Vasile Petrovan
Citește și:
5 septembrie 1940. Ziua în care trupele ungare au intrat în Maramureș
