Puține pagini ale istoriei românilor au rămas atât de puternic legate de credință precum ultima zi din viața lui Constantin Brâncoveanu. Fusese domn al Țării Românești vreme de peste un sfert de veac, ridicase biserici și mănăstiri, sprijinise tiparul și cultura, purtase o diplomație dificilă între marile puteri ale vremii. Dar toate acestea par să se retragă în plan secund atunci când ajungem la momentul care i-a pecetluit numele pentru totdeauna: martiriul din vara anului 1714.
La 16 august, Biserica Ortodoxă îi cinstește pe Sfinții Martiri Brâncoveni. Este vorba de Constantin Vodă Brâncoveanu, cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache Văcărescu. Nu pentru felul în care au condus o țară și nici pentru rangul pe care l-au avut, ci pentru mărturisirea credinței în fața morții.
Constantin Brâncoveanu urcase pe tronul Țării Românești în 1688. A domnit într-o epocă nesigură, când țara se afla la întâlnirea intereselor Imperiului Otoman, Imperiului Habsburgic și Rusiei. A încercat să păstreze un echilibru fragil și cât mai multă libertate pentru țară. În același timp, a lăsat în urmă ctitorii care îi poartă și astăzi amprenta, de la Hurezi (imagine) la Mogoșoaia și până la Biserica „Sfântul Gheorghe-Nou” din București. Cultura și credința au fost două dintre reperele domniei sale.
Dar în primăvara anului 1714 totul s-a prăbușit. Domnitorul a fost mazilit de otomani, ridicat împreună cu familia și dus la Constantinopol. Au urmat luni de detenție, umilințe, interogatorii și presiuni. Omul care fusese unul dintre cei mai bogați și mai puternici principi ai regiunii devenise prizonier. Tronul dispăruse, averea îi era confiscată, iar în jurul său nu mai rămăseseră decât familia și credința. Aici începe partea care a făcut din Constantin Brâncoveanu mai mult decât un personaj al istoriei.
La 15 august 1714, chiar în ziua în care împlinea 60 de ani și în care creștinii prăznuiau Adormirea Maicii Domnului, Brâncoveanu a fost adus la locul execuției împreună cu cei patru fii ai săi și cu sfetnicul Ianache Văcărescu. Potrivit tradiției păstrate de Biserică și a relatărilor istorice ajunse până la noi, celor condamnați li s-a oferit posibilitatea de a-și salva viața prin renunțarea la credința creștină și trecerea la islam.
În acel moment, povestea nu mai era despre politică. Nu mai era despre imperii, alianțe, averi sau domnii. Era despre un om pus în fața celei mai crude alegeri: credința sau viața. Brâncoveanu a ales credința. Și nu era singur. În fața lui se aflau propriii copii.
Poate tocmai aici se află dimensiunea aproape imposibil de cuprins a tragediei. Este una să accepți moartea pentru ceea ce crezi și cu totul alta să privești cum proprii fii sunt aduși în fața aceleiași alegeri. Constantin, Ștefan și Radu au fost executați. Cel mai mic dintre frați, Matei, era încă foarte tânăr. Tradiția spune că, înspăimântat în fața morții, ar fi ezitat o clipă, dar tatăl său l-ar fi îndemnat să nu-și lepede credința pentru câțiva ani de viață. Ca urmare, Matei a murit și el. Abia după moartea fiilor săi a fost executat Constantin Brâncoveanu.
Este greu, după mai bine de trei secole, să reconstruim fiecare cuvânt rostit atunci. Cronicarii și mărturiile epocii nu transmit întotdeauna identic toate detaliile. Dar sensul evenimentului a rămas limpede: Brâncovenii au intrat în memoria creștină ca oameni care au preferat moartea lepădării de credință.
Din această cauză, ziua aceea nu poate fi privită numai ca execuția unui principe căzut în dizgrația Imperiului Otoman. Istoria cunoaște nenumărați conducători detronați și uciși. Ceea ce deosebește sfârșitul Brâncovenilor este tocmai mărturisirea religioasă care îl însoțește. Un domnitor căruia i se luase totul a descoperit că mai exista ceva asupra căruia puterea politică nu putea avea stăpânire.
După execuție, trupul lui Constantin Brâncoveanu avea să ajungă, în cele din urmă, la București. Soția sa, Maria, supraviețuitoarea cumplitei tragedii, a reușit să aducă osemintele domnitorului și să le așeze la Biserica „Sfântul Gheorghe-Nou”, sub lumina unei candele care avea să păstreze peste veacuri memoria mormântului său. Iar în aceste zile, istoria Doamnei Maria capătă ea însăși o dimensiune aparte. Astăzi, 16 august 2026, la Biserica „Sfântul Gheorghe-Nou” din București, are loc proclamarea locală a canonizării Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu, după hotărârea de canonizare luată de Sfântul Sinod în 2025.
Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat pe Constantin Brâncoveanu, pe cei patru fii ai săi și pe Ianache Văcărescu în 1992, stabilind ziua de 16 august pentru pomenirea lor.
Dar dincolo de calendar și de solemnitatea unei sărbători religioase rămâne întrebarea pe care martiriul Brâncovenilor o adresează fiecărei generații. Ce există în viața unui om atât de important încât să nu poată fi negociat nici măcar atunci când în balanță este propria existență? Pentru Constantin Brâncoveanu răspunsul a fost credința. A pierdut tronul, averea, fiii și, în cele din urmă, viața. Dar tocmai când nu mai avea nimic de apărat dintre lucrurile acestei lumi, a refuzat să renunțe la ceea ce considera esențial.
De aceea, după mai bine de trei sute de ani, nu moartea este cea care domină povestea Brâncovenilor. Ci alegerea făcută în fața ei.
Vasile Petrovan
