La 14 august 1996, se stingea, la 84 de ani, Sergiu Celibidache, unul dintre acei români al căror nume a depășit de mult granițele țării și a intrat în istoria muzicii universale. Au trecut astăzi 30 de ani de la moartea sa, dar poate că în cazul lui timpul se măsoară altfel: în concerte care încă emoționează, în repetiții devenite legendare și într-o concepție despre muzică pe care a apărat-o până la capăt.
Născut la 28 iunie 1912, la Roman, Sergiu Celibidache și-a petrecut o parte importantă a copilăriei la Iași. Drumul lui nu a fost de la început unul evident spre pupitrul de dirijor. A fost atras de matematică, filosofie și muzică, iar în 1939 a ajuns la Berlin, unde a studiat compoziția și dirijatul la Hochschule für Musik. Documentele păstrate de actuala Universitate de Arte din Berlin arată că profesorii săi remarcaseră foarte devreme talentul ieșit din comun al tânărului român.
Marea întâlnire cu destinul a venit imediat după război. Berlinul era devastat, sala tradițională a Filarmonicii fusese distrusă de bombe, Wilhelm Furtwängler nu putea încă dirija, iar Leo Borchard, cel care preluase temporar orchestra, fusese ucis accidental de un soldat american. Filarmonica avea nevoie urgentă de un dirijor. Celibidache avea doar 33 de ani și era aproape necunoscut, dar tocmai câștigase un concurs de dirijat al orchestrei radioului berlinez. La 29 august 1945 a apărut pentru prima dată în fața Filarmonicii din Berlin. A fost începutul unei cariere extraordinare.
În anii grei de după război, românul a condus orchestra în săli improvizate și în concerte pentru publicul berlinez și trupele aliate. Repertoriul său mergea de la Mozart și Beethoven până la Wagner, Ceaikovski, Bartók sau Șostakovici. În 1946, sub bagheta lui Celibidache, Filarmonica din Berlin a interpretat premiera germană a Simfoniei a VII-a „Leningrad” de Dmitri Șostakovici.
Celibidache nu era însă un om al compromisurilor. Cerea mult de la el însuși și enorm de la orchestră. Repetițiile sale puteau fi lungi, minuțioase și obositoare, iar caracterul său puternic provoca uneori conflicte. După revenirea lui Furtwängler și, mai târziu, alegerea lui Herbert von Karajan la conducerea Filarmonicii din Berlin, relația lui Celibidache cu orchestra s-a rupt. Aveau să treacă 38 de ani până când românul va urca din nou la pupitrul acesteia.
Între timp, numele lui devenise unul dintre cele mai respectate ale muzicii europene. A lucrat cu orchestre importante din Italia, Franța, Suedia, Germania și alte țări, dar marea sa casă artistică avea să devină Filarmonica din München. În 1979 a preluat conducerea ei și a rămas acolo timp de 17 ani, până la moarte. Orchestra însăși îl consideră astăzi una dintre personalitățile decisive pentru transformarea sa într-un ansamblu de reputație mondială.
În jurul lui Celibidache s-a creat, încă din timpul vieții, aproape o aură. Una dintre cele mai cunoscute particularități ale sale era relația neobișnuită cu înregistrările muzicale. Într-o epocă în care marii dirijori își construiau prestigiul și prin discuri, Celibidache refuza în general să transforme concertul într-un produs de studio. Pentru el, muzica adevărată se năștea într-o anumită sală, într-un anumit moment, între muzicieni și public. Acustica, timpul, concentrarea și relația dintre sunete nu puteau fi reproduse identic printr-o înregistrare. Tocmai de aceea, o mare parte dintre înregistrările oficiale care îi poartă astăzi numele au fost publicate după moartea sa, din arhivele concertelor.
Poate părea un paradox frumos: omul care nu credea că discul poate păstra adevărata muzică este ascultat astăzi de milioane de oameni tocmai prin înregistrări.
Concepția lui despre dirijat era legată de filosofie și de ceea ce numea fenomenologia muzicii. Încă din anii petrecuți la Berlin fusese atras de gândirea filosofică și de budismul Zen, influențe care aveau să-i modeleze felul de a înțelege timpul, sunetul și experiența muzicală. Pentru Celibidache, dirijorul nu trebuia pur și simplu să impună un tempo, ci să permită muzicii să se nască firesc din relațiile dintre sunete și din acustica locului.
Asta explică și o altă trăsătură devenită celebră: în ultimii ani, unele interpretări ale sale puteau avea tempo-uri mult mai lente decât cele obișnuite. În special în Bruckner, muzica părea uneori să se desfășoare într-un alt timp. Pentru admiratori era o revelație; pentru criticii săi, o provocare. Celibidache nu părea însă preocupat să mulțumească pe toată lumea.
Una dintre cele mai emoționante întoarceri ale sale s-a petrecut în 1992. După aproape patru decenii de absență, a revenit în fața Filarmonicii din Berlin pentru două concerte caritabile destinate caselor de copii din România. A ales Simfonia a VII-a de Anton Bruckner și a cerut de două ori mai multe repetiții decât era obișnuit. Filarmonica din Berlin consideră astăzi acele concerte printre marile momente ale istoriei sale.
Și acesta este, poate, unul dintre cele mai frumoase fire care îl leagă din nou de țara din care plecase: după decenii petrecute pe cele mai importante scene ale Europei, revenirea sa istorică la Berlin a avut drept scop ajutorarea unor copii din România.
Celibidache a fost și profesor, teoretician și compozitor, iar pentru el formarea tinerilor muzicieni nu era o activitate secundară. A lăsat în urmă discipoli și o adevărată școală de gândire despre sunet și interpretare. Munich Philharmonic păstrează astăzi o arhivă impresionantă din perioada sa, iar instituții precum Filarmonica din Berlin și Universitatea de Arte din Berlin continuă să-i evoce contribuția.
Sergiu Celibidache nu a fost un dirijor comod și nici un personaj ușor de încadrat. Putea fi fascinant, dificil, sever, ironic și categoric. Dar tocmai această imposibilitate de a accepta rutina a făcut ca fiecare apariție a sa să fie tratată ca un eveniment. Nu urmărea să repete o interpretare „perfectă”. Urmărea ca, într-o anumită seară, într-o anumită sală, muzica să se întâmple cu adevărat.
Au trecut 30 de ani fără Maestru. Și totuși, când ridică brațele în imaginile rămase, orchestra începe din nou. Sunetul apare, timpul pare să încetinească, iar omul născut la Roman în urmă cu mai bine de un secol revine pentru câteva minute în fața noastră.
Vasile Petrovan
