Dar timpul a trecut peste oameni, vremurile s-au schimbat și această crudă și înspăimântătoare moarte a reușit să îi convingă pe oameni că trebuie ceva făcut.
Trebuie întreprins ceva, dar ce? Și mai ales cum? Un lucru este plauzibil pentru început: faptul că omul începea să înțeleagă lumea, lumea asta reală cu toate dichisurile ei, poate să însemne că din totdeauna, adică de când este el conștient de propria prezență, a încercat să vadă ce i se întâmplă bine sau rău aici pe Pământ. Și de fapt atunci când cunoști ceva, deci înțelegi cum stau lucrurile în adevărul lor, disperarea noastră începe să se atenueze. Iar oamenii s-au împăcat cu moartea după mult timp și au schimbat înțelegerea dimensiunii morții, cu modul, cu forma în care omul moare.
Se știe expresia aia: „știu că voi muri, dar mă interesează cum voi muri? ” Și totul a dus gândirea și trăirea omului spre dorința de a se prinde, de a se ancora de ceva. De a se ancora de ceva care în primul rând să-l motiveze în viață, iar pe de altă parte să îi dea o speranță că poate totuși într-o formă subtilă, imaginară, viața poate continua sub alte forme, cu alte auspicii. Și iată că avea să vină momentul fatidic, profetic care avea să schimbe pentru mult timp nevoile, mirările, speranțele, întrebările, angoasele, ideile, modelele, neîmpăcările oamenilor. Omul în genialitatea lui, cunoscându-și la un moment dat micimea și limitele lui a adus în prim plan faptul că salvarea omenirii, stă într-o entitate supranaturală care să îi rezolve problemele și pe care a denumit-o Zeu sau Dumnezeu. Pentru că un Dumnezeu avea să îi atenueze disperările și clipele când lucrurile și viața nu se mai pot defini. Și un zeu era un punct de referință, la care oamenii puteau apela ori de câte ori treburile în lume se complicau. Dar timpul a fost acela care a conturat profilul unui zeu și acest zeu să poată răspunde tuturor nevoilor și angoaselor omenirii. Iar oamenii au deliberat în timp, adică au „clădit” un spirit agreat de marea majoritate a lor, care să fie bun, iubitor, îngăduitor, conștient, omniscient, ubicuu, care să le asculte dorințele, care să le panseze toate rănile văzute și nevăzute. Și acest zeu să fie cel mai profund balsam care să fie în stare să ne vindece de orice, atât fizic cât și psihic. Noi suntem disperați și nemulțumiți în viața asta și pentru că nu suntem în stare să facem lucrurile pe care le dorim. Și pentru că nu putem să cunoaștem, de exemplu să putem măcar să cunoaștem infinitul, absolutul, atunci cel puțin să putem apela la un zeu care să ne arate cum stau treburile în lume și univers sau cum stau lucrurile în eul nostru intim. Vai! Dar Absolutul ne face să putem cunoaște și să ne putem mântui, să nu mai trebuiască să fim aserviți Naturii. Și omul s-a întrebat: Oare dacă eu cunosc Absolutul… oare voi mai… muri? Suntem disperați când vin bolile peste noi, când vin războaiele, cataclismele, când ne moare cineva drag. Când nu ne reușesc lucrurile cele mai comune, când ești dezamăgit de viața asta, de drumul pe care te-ai angajat. Că prietenii buni te dezamăgesc, că iubita pe care o divinizezi nici nu te bagă în seamă, că dacă ascultai de cutare sau cutare soarta ta în viață era alta, că dacă o luai pe „calea regală” nu pe cărăruia mediocrității și a ignoranței puteai să îi dai vieții tale un sens, etc, etc. Vedeți câte probleme înmagazinează un biet om și chiar omenirea și toate acestea își caută rezolvare undeva. Rezolvare în care omul crede și face orice să poată găsi îngăduința, înțelegerea, să poată avea un sprijin oricând. Iar aici, în acest punct al argumentelor mele, cea mai previzibilă, cea mai eficientă modalitate de a potoli disperarea este un zeu pe care creștinii îl denumesc și definesc: Dumnezeu. Și mulți consideră că odată cu apariția unui reper stabil pe firmamentul lumii toate problemele sunt rezolvate, lucrurile merg de la sine pe făgașul lor. Poate aceștia se bazează pe faptul că metafizica și-a spus cuvântul, că o credința care reverberează asupra transcendenței e musai să se descarce în morală, în pietate, în evlavie. Dar cum vine această evlavie când transcendența nu oferă concretețea și argumentele necesare modului specific de a lua contact cu iluzoriul, cu fantasmaticul? Printr-o construcție de proporții, de factură narativă care se face credibilă prin filonul descriptiv și prin morală care emana din ea. Adică o formă subtilă de a conceptualiza supranaturalul, transcendența. Este vorba ca această narațiune să rămână scrisă, ca generațiile ce vor urma să se hrănească și să ia ca pildă orice din carte și din experiența noastră care este cunoscută. Și credibilitatea religiei și a existenței concrete a divinității este astfel asigurată pentru ca omul să prefere, sa aleagă totdeauna ceea ce îl motivează cel mai mult. Este vorba de filonul etic, în care binele constituie logica lumii și a omului, iar în maturitatea ființei umane există o sensibilitate care este descoperită în Biblie. Dar mulți vor spune că această sensibilitate, această aplecare a omului spre filonul etic se poate regăsi nu numai în religie. Se poate regăsi și unde nu există credință, în ateism de exemplu, unde primează totuși morala și etica cel puțin teoretic, unde logica și rațiunea critică fac totul. (aș fi mulțumit ca și ateii și credincioșii să mă înțeleagă.
Eu încerc aici o ”minimă” metafizică, construită echidistant și sincer. Sper ca cei supărați din ambele tabere vor arunca cu legume și fructe spre mine…nu cu pietre). Conștiința există și în concretul mundan și în transcendentă. Sau nu este așa? Unii ne spun că ceea ce vine din transcendentă, adică pe filonul religios, mistic are o altfel de încărcătură. Lucrurile capătă o altă dimensiune a valorilor, dar și o subordonare necesară. Iar credința în aceste lucruri poartă toate o pecete a sacrului.
Adică ceva care este sfânt, este o genialitate, ceva care are nevoie de un cadru religios pentru a se confirma. Și aici în credință, în Biblie se generează un cadru moral-transcendent bazat pe valori și pe un discurs religios. Dar dacă încercăm din toate puterile ca transcendența în amploarea ei să o unificăm, adică să o facem una singură fără subtilități intelectualiste, orgolioase, instinctuale, a omului simplu, omului moral, totul ne duce spre o gândire și exprimare a idealurilor transcendente, atât în limbaj religios, cât și în limbaj laic. Și până la urmă, idealul de Dumnezeu transcede ființa noastră, eul nostru, sinele nostru pentru a defini acest ideal. Pentru că ideea absolutului și al subordonarii care este specific umană este o “hrană” cu care omul se „hrănește” de mii de ani și care reprezintă mersul nostru în istorie și în viață. Nevoia omului de sacru, de un ideal spiritual și de un Absolut ubicuu și omnipotent este până la urmă nevoia omului de ființare a transcendenței. Ceea ce este dincolo…poate reprezenta pentru om, rațiunea de a trece ușor și demn prin viață. Iar echilibrul și armonia vieții este un deziderat comun, atât al ateului, cât și al bigotului. Reprezintă o împăcare elegantă a celor doi pe tăramul realitații.
Transcendența ființează chiar dacă vrem sau chiar dacă nu vrem. Tot ce a creat omul ca un „dincolo” al experienței noastre, al acestei realități pe care nu o putem stăpâni este până la urmă efortul de a se înțelege pe sine și de a găsi o formulă coerentă de a se integra în misterele și magia acestei lumi. Aici eu nu fac apologia nimănui, doar constat un posibil drum al desfășurării lucrurilor, iar acest balans de mai sus este un mod intrinsec care ne dă un sens. Și dacă transcendența are capacitatea de a da tuturor lucrurilor și ideilor și o altă înfățișare este pentru că poate exista o alternativă care nu poate și nici nu vrea să explice cazon, logic și rațional ceea ce nu îi stă în atribuțiuni. Transcendența nu se poate explica pe cale rațională. Rațiunea are alte instrumente de investigare și alte comandamente. Cum nici Realitatea concretă în care ne situăm nu poate fi investigată cu instrumentarul supranaturalului, a miturilor, a magiei sau a fantasmaticului. Ceea ce se încumetă transcendența să sugereze este modul specific de a genera spiritualitate de factura artistică, religioasă, emoție și sentimente de satisfacție. Transcendența nu vrea să cunoască, nu vrea să regularizeze, nu vrea să formeze, ea vrea să creeze un dincolo în care lucrurile să fie posibile. Și aici Arta este cea care profită prin sublimul ei în această deschidere a transcendenței. Arta în general și Arta Bizantină sau Arta Renașterii în special nu ar fi fost posibile fără o incursiune a minții umane în Ideea de Dumnezeu, ceea ce face posibilă pictura, sculptura sau muzica tuturor vremurilor. Omul nu poate trăi fără transcendență. Omul este sclavul transcendenței. Este un adevăr care nu trebuie fructificat sub orice formă. Nu trebuie profitat de esența transcendenței pentru propriile interese.
Marcel Mureșan
Citește și
Rânduiala Transcendenței (foileton 2)
