Pentru a putea înțelege fenomenul iubirii în generalitatea lui este bine de urmărit iubirea nu numai dintre bărbat și femeie, ci și iubirea de Artă, de Știință, iubirea mamei de copilul ei, iubirea față de spiritul tău sau iubirea omului religios față de Dumnezeu. Marea varietate și diferență dintre aceste spețe în care se află iubirea, ne va face să reconsiderăm iubirea ca ceva care decurge în diversele obiecte care pot fi iubite. Dacă ne uităm în istorie, pe vremea Greciei antice s-a realizat o orientare spre gândirea platonică, iar după aceea spre doctrina stoică. Evul mediu s-a orientat după spusele despre iubire ale lui Toma d’Aquino. În epoca Raționalistă, adică veacul al XVII-lea s-a luat în considerare cu mare fervoare Teoria pasiunilor a lui Descartes și a lui Spinoza. Putem spune că practic nu a existat gânditor din trecut care să nu își elaboreze propria teorie. Dar sigur multe teorii astăzi ni se par eronate. De exemplu Sfântul Augustin, unul dintre gânditorii care au cugetat foarte mult despre iubire încearcă și de multe ori reușește să se elibereze de temperamentul sau erotic, adică de dorință și de apetit sexual, realizând o puritate a iubirii. Creștinii au vrut totdeauna să se poată debarasa de senzual, de sexualitate. Spinoza a încercat să rectifice această eroare și trecând peste dorințe, vrea să clădească, să întemeieze sentimentul pur emotiv al iubirii. Deci iubirea să fie legată numai de emoția care răzbate din ea. El spune: a iubi ceva sau pe cineva însemnă pur și simplu să fi bucuros și este o binecuvântare. Dar martirul de exemplu își dă duhul din dragoste, patriotul este în stare să moară pentru patria sa. Teoria despre iubire a lui Toma d’Aquino, care de fapt rezuma într-o oarecare formă tradiția greceasca, este eronată. Este eronată pentru că dragostea și ura deopotrivă sunt două forme ale dorinței, ale apetitului sau concupiscenței. Iubirea este dorința a ceva bun, în măsură în care tot ceea ce este dorit este bun, iar ura…este o dorință negativă, o repulsie față de ceva ce este rău.
Și atunci vedem o confuzie de termeni, o confuzie dintre apetituri sau dorințe și sentimente, care în timp a afectat secolele care au urmat. Și asta, chiar dacă în Renaștere de exemplu, iubirea s-a transferat în domeniul esteticului. Unii gânditori spun că în viața noastră nimic nu este mai fecund decât sentimentul dragostei, astfel încât el devine simbolul oricărei creații. Din iubire iau naștere în oameni multe și variate lucruri: dorințe, creații artistice, cugetări, acte de voință, acte de manifestare, etc. Și atunci este evident că lucrul care îl iubim, îl și dorim într-un anumit sens. Dar și într-o anumită formă. Cum există și lucruri pe care nu le iubim chiar dacă le dorim, lucruri față de care suntem indiferenți pe plan sentimental. Dacă dorești o bere rece și bună, nu înseamnă că o poți iubi sau dacă dorești să fumezi o țigară interzisă, doritorul își dă seama și uraște într-un fel acest soi de țigară pentru acțiunea ei nocivă. Dar exista și un alt motiv mai delicat, mai elaborat care duce spre o rigoare a fenomenului și care separă iubirea de dorință. Pentru că a dori ceva este până la urmă tendință de a poseda ceva. Nu?? Iar posesia înseamnă că obiectul e musai să ne aparțină, adică să ajungă să facă parte din noi sau din bunurile noastre. Și atunci când reușim să dobândim acel lucru, acel obiect, dorința noastră se termina, moare, dispare. Iubirea în schimb este veșnic nesatisfăcută.
Dorința are totuși ceva pervers. Pentru că omul dorește și ceea ce nu este posibil. Acest soi de dorință străpunge morala. Și are un caracter pasiv pentru că în ultimă instanță eu doresc ca acel obiect să ajungă la mine. În schimb în iubire, totul este o activitate, totul este o devenire. Adică în loc ca eu să aștept că obiectul să vină la mine, eu sunt acela care mă duc spre obiect și mă instalez în el. În actul iubirii, persoana iese din sine însuși și se îndreaptă, se canalizează spre altceva, dincolo de eul lui. Eu gravitez spre altceva. Uneori iubirea poate fi tristă ca o tragedie, poate fi chin și caznă. Astfel iubirea adevărată se percepe pe sine ca o durere, o suferință. Dar lucrurile pot sta și în alt mod: o femeie îndrăgostită preferă toate neliniștile, toate grijile pe care le provoacă bărbatul iubit în favoarea unei indiferențe afișate. Deci există cazuri când iubirea chiar dacă provoacă chinuri, ea este preferată, iar renunțarea definitivă la o astfel de iubire în chinuri ar putea fi devastatoare. Modul cum începem o iubire, seamănă cu o dorință, pentru că obiectul ei, adică lucru sau persoana, va stârni acest sentiment. Sufletul nostru se simte iritat, de multe ori rănit pentru că o iubire nu reușește să ajungă de la obiect la mine, la subiect. Actul iubirii nu începe însă numai după această întâmplare, după această excitare …sau hai să îi zicem incitare. Și iubirea țâșnește și se îndreaptă spre noi. Se îndreaptă de la îndrăgostit la obiectul iubit, adică de la mine la celălalt. Iar această caracteristică face să se găsească o cale, de la ființa noastră către cea a aproapelui. Și tot acest construct eteric se referă la actul iubirii în intimitatea sa psihică, privită ca un proces sufletesc. A-ți iubi prietena, sora, fratele, soția, mama, pe Dumnezeu etc înseamnă a merge către aceștia, a te înscrie pe o orbită care te poate duce spre ei.
În actul acesta de a iubi, noi ne părăsim liniștea și repaosul din lăuntrul nostru și ne îndreptăm virtual către obiect. Iar această stare de permanentă îndreptare, adică a merge pe un drum deja trasat, înseamnă “a iubi”. Și asta se explică prin faptul că actul de a gândi, cu actul voinței și dorinței sunt toate instantanee. Și odată declanșată, ea se poate prelungi în timp. Iar acest lucru este un altfel de atribut al iubirii, față de alte simțăminte: iubirea este un fluid, un șuvoi de materie psihică, ceva care curge continuu din noi. Deci iubirea este o iradiere, este răspândirea de substanță psihică ce merge de la îndrăgostit la obiectul iubirii. Așadar, în termeni metaforici putem spune că iubirea nu este un foc de armă, ci o emanație continuă sau o iradiere spre obiectul iubirii. În fenomenul urii, te îndrepți spre obiect, dar există o semnificație distinctă: intenția este opusă. Adică mergi împotriva obiectului, semnificația este negativă, Pentru că în iubire mergi în beneficiul lui.
Dar trăsătura comună celor două sentimente este următoarea: cele două sentimente, iubirea și ura au o temperatură psihică ridicată, iar gândirea și voința sunt reci, au o temperatură scăzută. Iubirea, dragostea au temperaturi diferite pe un interval de timp, dar totdeauna vor fi ridicate. Există și o răceală a iubirii, dar tot se încadrează într-o gradație a temperaturii.
Astfel mulți se plâng de lipsa de căldură a iubirii, care nu înseamnă implicit evaporarea iubirii, ci este vorba de o repozitionare față de iubire sau chiar o recalibrare a subiectului față de obiect. Dar aceasta căldură a iubirii nu se referă doar la un el și o ea, se poate referi și la temperatura diferită a marilor națiuni în istorie. De exemplu, în Grecia antică este vorba de o răceală. După aceea este vorba de fierbințeala epocii medievale sau de Europa romantica din secolul al XVIII lea. Apoi în literatură, artă, muzică se poate observa temperaturi diferite între suflete. Adică gradul de temperatură al sentimentelor persoanelor care vin în contact. Și dacă ne întrebăm ce anume este acea temperatură a iubirii și urii o putem înțelege mai bine dacă privim fenomenul dinspre obiect. Sau altcumva spus: ce face dragostea în jurul obiectului?? Sau metaforic exprimat: ce face dragostea față de copil, față de femeie, față de artă, față de știință, față de patrie, față de Dumnezeu?? Dacă ne uităm la dorință: dorința se bucură de obiectul dorit, primește din partea lui satisfacție, plăcere, dar nu aduce nici o ofrandă, nu dăruiește, nu pune nimic de la ea. Pe când dragostea și ura deopotrivă, acționează constant.
Este acolo și are un patos care se remarcă. Dragostea învăluie obiectul într-o atmosferă favorabilă și este cum spun unii… mângâiere, răsfăț, sprijin, deci un soi de grijă, protecție. În schimb ura învăluie obiectul într-o atmosferă defavorabilă, adică îl învăluie în rău, îl corodează, îl distruge chiar. Se poate spune că dragostea curge sub forma unei susțineri calde sau fierbinți a obiectului iubit, pe când ura secretă o atmosferă corozivă, de degradare, o virulență a entropiei. Sau putem trage concluzia că în dragoste ne simțim uniți cu obiectul, nu fizic, ci o conviețuire sufletească de la distanță. Sufletul nostru se dilată în așa măsură încât sfidează distanțele și indiferent unde ne aflăm, ne simțim într-o uniune sentimentală cu el. Este acea vorba… când de exemplu se ivește o situație dificilă și spunem cuiva: “contează pe mine” sau “sunt alături de tine”.
Adică pot să spun că îmi pasă de ceea ce se întâmplă persoanei respective. Nu sunt indiferent, nu manifest o atitudine de blocare a afectului. În schimb ura, în ciuda faptului că se îndreaptă constant către obiectul pe care îl urăsc ne menține la o distanța radicală. Totdeauna “beligeranții” se află în tranșee, adică pe poziții. Acolo se produce chiar o falie, un hiatus între noi. Iubirea este concordie, inimă către inimă, suflet către suflet, ura înseamnă discordie, disensiune, disociere absolută de obiectul urii. Din alta perspectiva, iubirea ajunge la o dilatare virtuală către obiectul cu pricina și se îndeletnicește în fel și chip să își afirme sentimentul și deci obiectul în sine. Hai să ne gândim ce înseamnă să-ți iubești meseria, mai ales dacă este vocațională?? Sau ce înseamnă să îți iubești patria sau arta sau pur și simplu viața care o duci?? Este ca și cum nu te-ai îndoi nici o clipă de dreptul pe care îl au de a exista. Cum să nu iubești Muzica?? Schopenhauer spunea că “daca tot Universul ar dispărea, n-ar mai rămâne decât Muzica!!” Muzica este “limba universală a sufletelor!!” Nu le poți contesta la toate astea – în nici o împrejurare – starea lor și situarea în spectrul intereselor tale. Este ca și cum ai recunoaște și confirma în fiecare clipă că sunt vrednic de a exista. Țara de exemplu ți-o iubești, chiar dacă ști și vezi că are derapaje sau nu se poate maturiza în nici un fel. E ca și un copil al tău care are probleme de tot felul. De sănătate…de exemplu. Îl iubești pur și simplu pentru că este al tău. Țara este a ta…și tu ești al țării. Și toate astea nu ca un om care judecă ceva (sau efectiv toate lucrurile) la rece, cu o logică de fier sau ca un judecător care pronunță o sentință, ci altfel… încât sentința definitivă este totdeauna favorabilă și confirmarea unui fapt adevărat. Când e vorba de ură este că și cum noi am ucide ceea ce urâm, ca și cum i-am suprima dreptul de a respira, de a se bucura de viața lui. A urî pe cineva din tot sufletul cum se zice, înseamnă a te simți iritat sau chiar vexat de simpla lui existență. Și deci te-ar satisface doar dispariția lui totală. Vrei parcă să întorci timpul și să nu îl accepți ca și un cunoscut. Ura te duce într-o zonă unde nu îți poți înfrânge instinctul de a înfrânge, de a aplica o corecție, nu neapărat fizică. Pe când a iubi ceva înseamnă a te obliga să îl faci să existe. Ceea ce iubești din inimă îl faci (sau o faci) în fel și chip ca să poată fi pus în valoare. Deci să îl promovezi. Și nu se admite, nu se concepe nici un univers în care acel ceva să nu existe. Ajungi să te întrebi: “cum am putut eu trai în lumea asta fără…” Atunci se poate spune că noi îi putem da viață și o confirmare în măsura în care depinde de noi. Pe când ura…hm!!… înseamnă anularea virtuală, eliminarea din existență a ființei pe care o urâm.
Marcel Mureșan
Citește și
Mai poate adevărul să ne convingă?? (foileton 3)
