Există societăți în care profesorul este privit ca un reper moral, nu doar ca un angajat al sistemului de învățământ. În Japonia, de exemplu, ideea de „Sensei” nu se reduce la cineva care predă matematică sau literatură. Este persoana care a parcurs deja un drum lung și care are datoria de a-i ghida pe ceilalți. Titlul în sine sugerează experiență, prioritate în cunoaștere, dar și responsabilitate. Iar această mentalitate schimbă totul.
În școlile japoneze, profesorul nu este o figură izolată în spatele catedrei. El participă la viața clasei, este prezent în activități, supraveghează nu doar procesul de învățare, ci și formarea obiceiurilor. Elevii își curăță singuri sălile de clasă, dar profesorul este acolo. Mănâncă împreună cu ei, îi coordonează în cluburi sportive sau culturale după ore. Prin urmare, educația este văzută ca un proces complet, nu ca o simplă predare de informații.
Mai important este însă relația dintre familie și școală. În cultura japoneză, este de neconceput ca un părinte să îl contrazică pe profesor în fața copilului. Și nu pentru că profesorul ar avea întotdeauna dreptate, ci pentru că autoritatea lui nu trebuie slăbită. Copilul trebuie să simtă coerență între cele două lumi, casa și școala. Această coerență creează stabilitate.
Profesorii sunt respectați, dar și obligați la un standard ridicat de conduită. Societatea le cere mult. Le cere profesionalism, echilibru, moralitate. Dar în schimb le oferă stabilitate, statut și încredere.
Acum, fără a idealiza și fără a transforma comparația într-o critică dură, merită să ne întrebăm unde ne aflăm noi. În România, profesorii există în număr mare și mulți dintre ei sunt dedicați. Dar statutul lor social nu reflectă întotdeauna importanța muncii pe care o fac. Salariile au crescut în ultimii ani, dar respectul public nu se construiește doar prin cifre. Se construiește prin atitudine.
De câte ori am văzut profesori contestați, uneori chiar agresiv, în spațiul public sau online? Cel mai adesea părinții sunt cei care discută negativ despre școală, și asta în fața copiilor. De aceea, profesorul este tratat ca un furnizor de servicii care trebuie să satisfacă cerințe, și nu ca un formator de caractere.
Problema este că, atunci când autoritatea profesorului este bagatelizată, consecințele nu se văd imediat, dar apar în timp. Scade disciplina, scade încrederea, scade motivația. Școala devine un loc de tranzit, nu un spațiu de formare.
Poate că diferența majoră nu este între Est și Vest, ci între o cultură care consideră educația fundament al societății și una care o tratează ca pe un capitol administrativ. Respectul pentru profesor nu înseamnă supunere oarbă. Înseamnă dialog, dar și recunoașterea unui rol. Înseamnă să accepți că cel din fața clasei are o responsabilitate pe care noi, ca părinți sau ca societate, trebuie să o susținem, nu să o slăbim.
Japonia nu este perfectă. Nicio societate nu este. Dar acolo există o idee clară, că viitorul depinde de calitatea relației dintre elev și profesor. Iar această relație este protejată.
Poate că întrebarea potrivită pentru România nu este „De ce nu suntem ca ei?”, ci „Cât de mult preț punem, în mod real, pe cei care ne formează copiii?”. Pentru că, dincolo de programe școlare, reforme și planuri, rămâne un adevăr simplu: dacă profesorul nu este susținut, întreaga construcție educațională devine fragilă. Iar o societate care nu își consolidează educația își slăbește, încet, propriul viitor.
Vasile Petrovan
