România va construi, în sfârșit, hidrocentrala de la Tarnița împreună cu Franța, într-un proiect uriaș de peste un miliard de euro, care promite să devină una dintre cele mai importante investiții energetice ale statului român. Hidroelectrica s-a asociat oficial cu gigantul francez EDF, iar proiectul, blocat de zeci de ani, pare că intră într-o etapă concretă. Dar nu cu mult timp în urmă, autoritățile vorbeau despre implicarea japonezilor cu investiții de ordinul trilioanelor de dolari. Ce s-a schimbat între timp?
În toamna anului 2024, România anunța cu entuziasm interesul unei mari companii japoneze, Itochu, pentru hidrocentrala Tarnița-Lăpuștești, de lângă Cluj-Napoca. S-a semnat atunci un memorandum de înțelegere, iar mesajele publice au fost optimiste. Japonezii urmau să plătească studiul de fezabilitate, proiectarea și, eventual, să investească masiv nu doar în Tarnița, ci și în panouri solare, baterii de stocare și hidrogen verde.
Presa din Japonia a vorbit chiar despre investiții de mii de miliarde de dolari în România și în regiune, legate inclusiv de reconstrucția Ucrainei. În realitate, însă, lucrurile erau mai nuanțate. Memorandumul nu era un contract, ci doar o declarație de intenție. Cu alte cuvinte, japonezii studiau terenul, fără să se oblige să construiască efectiv ceva.
Tarnița este un proiect complicat, scump și de lungă durată. Vorbim despre o hidrocentrală cu acumulare prin pompaj, un fel de „baterie uriașă” care stochează energie, dar care nu produce profit rapid. Fără ajutor de stat garantat, un asemenea proiect nu este atractiv pentru investitori privați.
Japonezii sunt cunoscuți pentru prudență. Ei au vrut claritate totală, garanții ferme din partea statului român, reguli stabile, sprijin pe termen lung. În acel moment, România nu era pregătită să ofere toate aceste lucruri în scris. În plus, contextul geopolitic, legat de războiul din Ucraina, a crescut riscurile pentru proiectele regionale de amploare. Astfel, interesul japonez a rămas la nivel de discuții și studii, fără să se transforme într-o investiție concretă.
În ianuarie 2026, situația s-a schimbat. Hidroelectrica, compania de stat care produce cea mai mare parte a energiei hidro din România, s-a asociat cu EDF, gigantul energetic francez controlat tot de stat. Cele două companii vor deține proiectul în mod egal, 50% – 50%, printr-o societate mixtă.
De ce Franța? Pentru că francezii joacă după aceleași reguli ca statul român. EDF este obișnuită cu proiecte strategice, finanțate pe termen lung, unde statul garantează funcționarea și o parte din venituri. Mai mult, Uniunea Europeană acceptă mult mai ușor ajutoarele de stat atunci când sunt implicate companii publice din state membre.
EDF a pus o condiție clară, mai exact, România trebuie să garanteze sprijinul financiar în faza de operare a centralei. Iar statul român a acceptat. Există deja, încă din 2014, o ordonanță care permite sprijin masiv pentru astfel de hidrocentrale mari, dar până acum nu a fost aplicată serios.
În contextul actual, cu tot mai multă energie regenerabilă instabilă în sistem, Tarnița devine o piesă-cheie. Practic, centrala va echilibra sistemul energetic, stocând surplusul de energie și livrându-l atunci când este nevoie.
Povestea Tarnița arată o schimbare de abordare. Cu japonezii s-a vorbit mult, s-au vehiculat sume uriașe și planuri grandioase. Cu francezii, lucrurile sunt mai tăcute, mai birocratice, dar și mai concrete. După zeci de ani de amânări, Tarnița pare, în sfârșit, mai aproape de a deveni realitate.
Acestea sunt declarațiile oficiale. Voi ce credeți, de ce Franța și nu Japonia?
Vasile Petrovan
