Când cineva spune că are „probleme cu stima de sine”, se referă aproape întotdeauna la lucruri concrete: nesiguranță în decizii, dificultatea de a face față observațiilor, reacții disproporționate la greșeli sau eșecuri. Acolo se îndreaptă atenția și acolo se caută soluții. Totuși, din punct de vedere psihologic, stima de sine nu este cauza acestor dificultăți, ci rezultatul lor.
Funcționarea psihică are o ordine precisă, iar stima de sine apare la final, nu la început. Primul nivel este autocunoașterea. Asta înseamnă să înțelegi cum funcționezi în mod real: când te supraîncarci, ce situații te dezechilibrează constant, unde reacționezi automat fără să îți dai seama. Fără această înțelegere, disconfortul rămâne difuz, iar explicațiile devin generale, îndreptate împotriva propriei persoane, nu asupra mecanismelor care creează problema. Când acest nivel lipsește, apare tendința de a cere mai mult de la sine în mod repetat. Aici intervine al doilea nivel: autoacceptarea. Nu ca discurs interior pozitiv, ci ca recunoaștere realistă a limitelor momentului. Atunci când limitele nu sunt recunoscute, solicitarea internă rămâne peste resurse, iar oboseala este interpretată ca un semn de inadecvare, nu ca un semnal de ajustare. Pe acest fond se stabilește valoarea personală.
Valoarea personală nu este determinată de rezultate, poziție sau validare externă, ci de un sentiment intern stabil că existența are consistență chiar și atunci când performanța fluctuează. Dacă acest nivel este fragil, munca ajunge să fie principalul criteriu de evaluare personală, iar orice dificultate profesională afectează direct modul în care persoana se percepe. Din valoarea personală rezultă autorespectul, care se vede în felul în care luăm decizii și în unele comportamente: limite mai clare, refuzuri formulate fără explicații excesive, capacitatea de a nu continua situații care consumă constant resursele. Stima de sine apare abia la final. Nu este intensă și nici dependentă de validare permanentă. Este o stare relativ stabilă, care nu se modifică semnificativ în funcție de o zi bună sau una dificilă. De aceea, lucrul orientat exclusiv spre stima de sine are adesea efecte limitate în timp.
Nu pentru că persoana nu face eforturi, ci pentru că intervenția începe de la ultimul nivel al unui proces care are nevoie să fie parcurs în ordine. Când cineva spune „știu ce ar trebui să fac, dar nu reușesc”, cel mai adesea nu este vorba despre lipsă de capacitate sau motivație. Este vorba despre o intervenție pornită de sus, într-un sistem care funcționează din interior spre exterior. Ordinea aceasta este descrisă constant în psihologia contemporană, unde procesele de reglare internă sunt separate clar de evaluările globale despre sine. Schimbările care se mențin apar atunci când această ordine este respectată.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Unele începuturi arată exact așa – ca o pagină citită pe îndelete, după ce capitolul anterior a fost dus până la capăt
