Fiecare dintre noi avem propriile dorințe și interese. Dar în contextul unei ierarhii, lucrurile se bazează pe înțelegerea și acceptarea unei structuri care nu capotează esența omului. Ierarhia să nu poată distruge nici concordia socială, nici formarea unui corpus de rezistență. Marea parte a noastră este tentată să nu accepte nici un fel de pact, o înțelegere numai atunci când deținem un beneficiu evident.
Pentru că omul este clădit cu o discordie interioară care îl azvârle în zona neacceptării argumentelor celuilalt. Dar acea rațiune suficientă ne spune că cel mai avantajos lucru este să trăim bine între noi, să trăim într-o comunitate de oameni loiali și solidari. Și acești oameni pot să ajungă la normalitate, pot să își păstreze echilibrul și legitimitatea. Organizarea societății omenești a fost un deziderat din vechi timpuri pentru că asta ducea implicit la garantarea concordiei.
Dar asta se poate face numai cu semenii noștri care posedă și ei rațiune, conștiință, compasiune, empatie. Și asta indiferent de cultură, de tradiții, de posibilități. E necesar desigur o asemănare între noi ca dorință a fiecăruia de a participa la întreg, la construcție. Dacă noi reușim să ne asemănam în aspirații, va exista o survenire a unui interes major. Noi oamenii trebuie să vedem interesele care ne unesc și care ne despart. Și cele care sunt absolut necesare și armonizate, să le putem generaliza în interesul nostru, pentru că altfel concordia noastră socială este imposibilă. Și aici intervine politica, care este văzută ca un conflict permanent și care politică trebuie în permanență recalibrată. Politica este o ciocnire de interese după Platon, este o tatonare inevitabilă care se poate cristaliza în soluții care ne duc spre inevitabil. Dar o formulă corectă și definitivă este dificilă. Imposibilă!! Această harababură nu se poate fără rivalități, fără discordii și aporii ale vieții noastre împreună. Dar oare cineva extrem de deștept, ar putea scoate pe piață un concept, o soluție care să ne permită un trai în societate fără politică?? Vă intreb: este posibilă viața în societate fără politica??
Dacă am merge în siajul acestei chestiuni, am putea deduce că fără politică totul ar duce la ceva anistoric, la o societate care nu se poate defini fără istorie. Ori detașarea aceasta abisală se poate doar la nivelul gândirii (e bună si gândirea la ceva). Fukuyama a îndrăznit să lanseze pe piață o astfel de abordare, dar este mai mult o dorință care să poată termina pentru totdeauna cu societatea politică care nu rezolvă treburile. Proiectul unei societăți raționale și rezonabile nu poate să duca la conceptul de democrație. De ce?? Pentru că proiectul democratic este o năzuință filozofico-politică care se încheagă doar în teorie, adică în plan intelectual. Ori gândirea presupune fără doar și poate îndoiala, fără să punem în ecuație și disputa aferentă. A gândi filozofic problema politicii în societate este un mod de a gândi autonom, adică liber fără dogmatică. Cel mai versat gânditor, cu cele mai bune intenții nu poate să ajungă la liman pentru că va exista totdeauna o discordanță între o parte a societății și alta parte a societății sau altcumva spus: între unele interese și alte interese. Este o dramă a gândirii care nu are capacitatea să triumfe nici macar în teorie (ce adevăr dur). Și uite așa se ajunge la utopie, adică “locul care nu se află nicăieri”. Locul care are nevoie de un mediu politic închis, în care se exercită autoritarismul, regulile fără abatere, normele minuțioase ale vieții și care duc până la reguli stricte ale relațiilor interumane. Nu merg mai departe în direcția utopiilor lumii și nici în descrierea mai amănunțită a lor pentru că desigur se ajunge la fascism și comunism. Dar ca o minimă concluzie legat de traiul în societate și de manifestarea umanismului din noi (spun tot un truism): omul în societate nu poate fi altcumva față de cum este el structurat ca “om”, nu ca om desprins de caracteristicile lui, de năzuințele lui, de aspirațiile lui samd.
Omului nu i se poate șterge din minte și din suflet ceea ce îl determina și îl face să fie om. A încercă să faci acest lucru este o sinucidere invariabilă pentru că a aboli interesele duce inevitabil la pierderea motivațiilor vieții. Armonia în societate, este legată nu de concordie decretată la nivel politic, ci din relațiile naturale ale unor ființe omenești care țin cont de rațiunile și pasiunile oamenilor în stare nefardată, dar și de discordiile, de egoismele, simpatiile sociale. Dar toate astea reprezintă antagonisme, reprezintă abordări uneori contondente în care numitorul comun nu se întrezărește. Și ce-i de făcut?? Fernando Savater ne spune că sunt doua tipuri de abordări: primul tip pornește de la faptul că politicul în societatea omenească are în vedere în primul rând un contract social între indivizi. Acești indivizi își concept în comun legile, stabilesc valorile sociatatii, stabilesc ierarhiile, cum se împarte puterea în societate, nevoile societății. Se stabilește cadrul comun și astfel se pot stabili normele și regulile pe diferite domenii mari. Cea de-a doua perspectivă nu crede în capacitatea indivizilor de a decide ce este mai bine pentru societate. Aici puterea politică trebuie să stabilească doar un cadru flexibil, în care statul să poată interveni cât mai puțin posibil astfel încât indivizii, organizațiile să poată acționă cu toată libertatea pentru satisfacerea intereselor. Și asta înseamnă că indivizii vor urmări interesele lor, dar vor acționă în așa fel încât să nu ruineze acțiunile și interesele celorlalți. Și aici este un dichis care poate genera interesul tuturor, adică al societății în ansamblul ei: din “coliziunea” ideatică dintre acei indivizi care își caută interesul, cu cei care participă pasiv (dar sunt protejați de ceilalți prin norme care să nu îi ruineze), tocmai din acest aparent conflict va rezulta un beneficiu comun care aplanează un conflict teoretic. Și aici se specifică condițiile sociale care sunt interesele și a celor care “întreprind” ceva și a celor pasivi care pot fi afectați de interesele unora. Iar o putere politică să fie cât mai puțin implicată astfel încât să nu poată interveni în rezultatele finale care pot afecta indivizii din societate. Adică este vorba de un soi de societate umanizată în care indivizii iau decizii colective și astfel se dă consimțământul pentru rezultatul care va veni. Și ca să trag o concluzie: prima direcție este considerată “de stânga”, iar cea de a doua “de dreapta”. Dar dincolo de asta, idealurile societăților, a indivizilor nu sunt în totalitate compatibile. Și un simplu exemplu: libertățile publice sunt foarte dorite, dar de multe ori intră în conflict cu siguranța indivizilor.
Tradiția, obiceiurile, cutumele pot să aibă consecințe nedorite în dezvoltarea societății cu implicații extrem de nefaste. Mersul înainte al unei societății poate să distorsioneze vechea stare de lucruri într-o societate tributară tradițiilor și nemodernizarii vieții. În acest sens Max Weber vorbea despre ciocnirea dintre idealurile opuse, antagonice în trecerea timpului. Și aici exista o așa zisă “artă politică” care poate doza optim toate datele problemei funcționarii societății și realizarea unei vieți normale a individului, iar omul simplu să își poată manifesta pe deplin condiția sa de Om. Și “condiția de om” vine odată cu epoca aristocrației, atunci când conceptul de “demnitate umana” este adus de un renascentist, este vorba de Pico della Mirandola. Clasele privilegiate au început încă de atunci să se adapteze la ideile novatoare legate de belșugul de onoruri și privilegii rezervate doar unor minorități. Și mai apoi își face apariția conceptul politic de “drepturile omului” care a fost începută mai viguros de John Loke în Anglia și apoi în Statele Unite și Franța. Aceste lovituri date societăților totalitate de atunci a dus la subminarea societăților totalitare organizate haotic, subiectiv și ierarhic. Aceste drepturi fundamentale ale omului, sunt de fapt drepturile cetățeanului la demnitate, la a putea avea o viață demnă recunoascută de toți. Dar ce implică această demnitate umana?? Fiecare persoană este inviolabilă, nu poate fi sacrificată de nimeni pentru nu știu ce cauză, cum a făcut nazismul și comunismul.
Apoi autonomia fiecărui individ, adică dreptul de a-și făuri viața așa cum crede de cuviință. Apoi, fiecare este tratat egal indiferent de rasă, etnie, sex, clasă socială, clasă politică. Și ultimul: solidaritatea cu suferința și chinurile celorlalți, adică a oamenilor care suferă într-o formă sau alta în lume (vezi Ucraina). Suntem oameni și trebuie să ne ajutam și să facem în așa fel să nu fim degradați de la statutul de om. Dar lucrurile nu sunt simple; în timpurile moderne se tinde spre transformarea individului în “obiect”, adică negandui-se libertatea și reducandu-l în final la un simplu “efect” al circumstanței de gen. Și mergând mai departe Cultura este considerată astfel o realitate închisă, fără deschidere spre universal, care nu se poate amesteca cu alte Culturi și în consecință nimeni nu poate să se amestece, adică să “contamineze” felul de a gândi, felul de a fi, pentru că asta duce la alterarea, la denaturarea specificului societății. Și în siajul acestei contaminări culturale apare ceea ce s-a numit “ciocnirea civilizațiilor”, adică o formă de opacitate, ceva cu un orizont mărginit. Iar aceasta duce la o cultură și implicit la o societate intangibilă și sacralizată. Ba mai mult, societățile astfel structurate trebuie aparate politic, trebuie o strictețe a deschiderii lor spre exterior. Ideea care rezultă este să nu ne amestecăm unii cu alții pentru că aceasta duce la o neîncredere ostilă a societăților atomizate și asta implică un atentat la demnitatea fiecăruia. Așa este percepută o stare de fapt în societățile totalitate și care au tendință de a trai în batalioane îmbrăcate în uniformă, unde să nu existe nici o diferență intre indivizi. Dar toate aceste ambiții, orgolii, îngrădiri duc spre un naționalism sfruntat, care îmbolnăvește spiritul liber, de egalitate și de demnitate al cetățenilor pentru că orice ființă este fatalmente legată de glie și mai mult, orice cetățean este proprietatea statului în care se afla (Doamne ce am putu trăi în comunism!!). Și ca “peisajul” să fie și mai ostil și irespirabil, această formă perversă de naționalism mitifică rădăcinile etniei, face în fel și chip ca mult invocata “demnitate” să se refere numai la colectivitate, nu la simplul cetățean care poate are alte obtiuni. Omul, cetățeanul simplu este privit ca un rezultat derizoriu, ca un rău necesar care poate închega colectivitatea. Iar dincolo de răul care se numește “om”, există un rău mai mare, este vorba de pierderea iubirii între noi, între mine și tine, între mine și celălalt cu care sunt co-național. Ajung să nu îl mai iubesc pe românul de lângă mine!! Dar iubirea aici, este iubirea aceea care la greci se numea “filia” și care înseamnă mai mult decât simpla înțelegere a celuilalt. Înseamnă că umanitatea mea, a ta, a noastră nu se atrofiază, înseamnă că eu te respect pe tine și pot să fiu ospitalier cu tine și pot să te ajut dacă ai nevoie fără să îmi pun problema unui căștig material (vedeți pe facebook câți îi ajută dezinteresat, adică din convingere, cu conștiința curată pe ucrainienii bătuți de soartă), înseamnă că eu nu încerc când văd la orizont un posibil căștig, să mă folosesc de tine, înseamnă că te pot iubi ca om, ca semen al meu, care ești ca mine și ai și tu ca mine aspirații și nevoi umane. Eu dacă te îndrăgesc pe tine “necunoscutule” dincolo de orizontul etic este acea iubire de care Goethe era așa de marcat: “să te ști iubit îți dă mai multă putere decât să fi puternic”. Adică puterea ți-o dă iubirea care poate fi din ambele sensuri. Oamenii pentru a fi oameni trebuie să iubească pentru a putea fi iubiți. Această “filia” înseamnă până la urma umanitatea noastră care se coagulează în timp și care ne poate da un destin, un drum al oamenilor simpli și demni.
Marcel Mureșan
Citește și
Umanitatea omului (foileton 2)
