Există oameni care ating performanțe notabile, dar nu se simt niciodată în siguranță în fața propriei reușite. Oameni care, în ciuda dovezilor exterioare de competență, trăiesc cu o senzație constantă de fraudă. Nu pentru că se prefac, ci pentru că o parte din ei este convinsă că nu are voie să se oprească. Că nu a câștigat pe bune. Că alții, într-un final, vor descoperi adevărul: „nu sunt suficient de bun”.
Sindromul impostorului nu este o simplă lipsă de încredere. Este o strategie psihică adânc înrădăcinată, care apare adesea la persoane crescute în medii în care iubirea era condiționată de performanță, iar valoarea personală era măsurată prin comparații, așteptări nerealiste sau absența unui spațiu sigur pentru greșeală.
Copilul care nu a fost văzut pentru cine era, ci doar pentru ceea ce putea face bine, devine adultul care muncește dublu pentru a obține validare – și nici atunci nu o poate integra. Devine atent, politicos, ambițios, dar în adâncul lui, continuă să aibă un sentiment de ilegitimitate: „dacă ceilalți ar ști cât îmi e de greu, ar înțelege că nu merit să fiu aici”.
Exemple frecvente de gânduri sabotante:
• „Mi-a ieșit, dar doar pentru că am avut noroc.”
• „Dacă întârzie un pic feedback-ul, înseamnă că n-a fost suficient de bun.”
• „Oamenii cred că sunt deștept, dar nu știu cât de mult mă chinui să par așa.”
• „Trebuie să muncesc mai mult ca să nu fiu dat de gol.”
• „Nu pot cere ajutor, altfel se prinde lumea că nu știu tot.”
Aceste convingeri nu sunt expresii ale modestiei, ci mecanisme de supraviețuire psihică învățate devreme, în relație cu adulți care au oferit mai mult exigență decât siguranță. În esență, impostorul interior este copilul care n-a fost niciodată lăsat să simtă că „e destul” doar pentru că există. Când e „bun” sindromul impostorului? Există, într-adevăr, o formă adaptativă de autoanaliză care poate funcționa ca un catalizator pentru dezvoltare. O doză mică de disconfort în fața succesului poate menține vigilența, smerenia, dorința autentică de a învăța și de a deveni mai bun.
Problema apare atunci când această doză devine regulă internă. Când reușita e urmată automat de neîncredere, iar orice validare e invalidată. Când stima de sine nu crește odată cu progresul, ci se deteriorează. Atunci nu mai vorbim despre motivație, ci despre autoanulare. Ce se întâmplă, de fapt? Creierul, expus ani de zile unor medii în care aprobarea era contingentă, învață că „valoarea = performanță”. Iar dacă performanța este singurul drum spre recunoaștere, orice eroare sau slăbiciune este resimțită nu ca un simplu obstacol, ci ca o amenințare la adresa identității.
În astfel de cazuri, cortexul prefrontal analitic este hiperstimulat, iar sistemul limbic activează rapid stări de alertă și anxietate – deși nu există un pericol real, ci doar o distorsionare cognitivă internă: „nu am voie să greșesc”. De multe ori, adulții cu sindromul impostorului trăiesc cu o dublă viață: una exterioară, de succes, și una interioară, de efort constant, nesiguranță și teamă. Relațiile lor pot deveni dezechilibrate – fie devin excesiv de competitivi, fie evită oportunități care i-ar expune, chiar dacă le merită.
Ce e de făcut?
1. Recunoașterea sursei. Sindromul impostorului nu este o problemă de caracter, ci un mecanism de apărare. Dacă te regăsești în asta, întreabă-te: Când am învățat că nu e suficient să fiu eu? Cine m-a făcut să cred că valoarea mea depinde de cât fac, nu de cine sunt?
2. Lucrul cu copilul interior. Nu este suficient să „îți repeți că ești valoros”. Ai nevoie să te întorci acolo unde s-a format această rană. Să înțelegi de ce e atât de greu să primești apreciere. Să reînviezi, treptat, un spațiu intern unde ești acceptat și fără performanță.
3. Validare conștientă. Exersează primirea laudelor. Când cineva te felicită, nu le minimiza complimentul. Nu-l neutraliza cu „eh, n-a fost mare lucru”. Încearcă să spui: Mulțumesc. Mă bucur că s-a văzut cât m-am implicat. E un pas mic, dar important spre integrarea meritelor.
4. Întrebări de reconectare:
– Dacă n-aș mai avea nimic de demonstrat, cum ar arăta o zi din viața mea?
– Ce-ar simți copilul din mine dacă l-aș lăsa să nu facă nimic o zi întreagă?
– Ce pierd atunci când mă invalidez singur?
5. Terapie individuală Lucrul cu un psihoterapeut nu e despre a-ți confirma succesul, ci despre a crea un spațiu intern în care să nu mai fie nevoie să demonstrezi nimic. Un spațiu în care valoarea ta să nu mai depindă de următorul proiect, target sau perfectiune.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Cei care au fost supravegheați sever în copilărie nu se simt liberi nici în viața adultă
