Într-o zi de primăvară, la 22 aprilie 1850, în Năsăudul transilvănean, se năștea Veronica Micle, o copilă cu destin neobișnuit, femeie cu suflet de poet și inimă prea mare pentru vremurile sale. Trecută prin numeroase încercări, iubită și hulită, Veronica a ars intens într-o viață scurtă, dar plină de dragoste, poezie și jertfă. La 175 de ani de la naștere, amintirea ei încă vibrează prin cuvinte și lacrimi, ca un ecou stins al iubirii care nu a fost lăsată să înflorească.
Veronica și-a pierdut tatăl la doar doi ani și a fost crescută cu mari sacrificii de mama ei. La doar 14 ani, s-a căsătorit cu profesorul universitar Ștefan Micle, devenit ulterior rectorul Universității din Iași. Timpurile nu lăsau mult loc pentru visuri înaripate, dar în sufletul Veronicăi ardea deja focul poeziei și al unei sensibilități aparte.
Apoi, în 1872, la Viena, l-a întâlnit pe Mihai Eminescu. El, tânărul romantic și tulburător. Ea , o femeie care trăise deja greul vieții, dar care păstra în ochi lumina tinereții pline de dorință. A fost începutul unei legături care avea să străbată deceniile cu intensitatea unui fulger. Dragostea lor nu a fost una a liniștii, ci a pasiunii, a geloziei, a îndoielii, a suferinței și a unei profunde admirații reciproce.
Veronica și Eminescu s-au regăsit la Iași, în 1874, iar după moartea lui Ștefan Micle, în 1879, au putut trăi iubirea fără ascunzișuri. Și totuși, viața le-a fost potrivnică. Sărăcia, presiunile sociale și intrigile i-au împiedicat să fie împreună așa cum și-ar fi dorit. De două ori logodiți, niciodată căsătoriți. O iubire mare, dar imposibilă.
Dincolo de dragoste, Veronica a fost și poetă. A debutat în 1872 în Noul curier român, sub pseudonimul Corina, cu două lucrări în proză: Rendez-vous și Plimbarea de mai în Iași. În 1887 și-a publicat volumul de versuri dedicat „Scumpului meu Mihai Eminescu„, plină de tandrețe și melancolie, de durere și speranță. Dar toate cuvintele ei trădau un adevăr simplu: l-a iubit pe Eminescu mai mult decât propria viață.
Când poetul s-a stins, pe 15 iunie 1889, Veronica s-a prăbușit în cea mai grea singurătate. La aflarea veștii, a scris într-un singur suflu poezia „Raze de lună”, un bocet în versuri, scris în doar 20 de minute. S-a retras apoi la Mănăstirea Văratec, dar nu pentru a fugi de lume, ci pentru a-și lua rămas-bun.
Pe 3 august 1889, la doar 39 de ani și la 50 de zile după moartea lui Eminescu, Veronica a decis să plece, cu ajutorul arsenicului. Cu sufletul frânt, a ales moartea, aceeași pe care o invocase de atâtea ori în scrisori și poezii. A fost un gest disperat, dar și poetic, al unei femei care nu mai voia să trăiască într-o lume fără el.
Astăzi, la 175 de ani de la naștere, o redescoperim pe Veronica Micle nu doar ca iubita lui Eminescu, ci ca femeie și poetă. Fragilă, dar curajoasă. Romantică lipsită de adăpost pentru sufletul bolnav. Femeia care a trăit și a murit pentru iubire.
Și dacă Eminescu a fost Luceafărul, Veronica i-a fost cerul. Cel care l-a cuprins, l-a învelit și, în cele din urmă, l-a urmat în întuneric. Ca într-o poezie fără sfârșit.
Vasile Petrovan
