Într-o zi de primăvară, pe 20 aprilie 1902, în inima Maramureșului voievodal, la Petrova, venea pe lume Alexandru Filipașcu, un fiu de neam nobil, chemat parcă de la început să-și slujească țara, istoria și credința. Destinul său, împletit cu frământările unui secol zbuciumat, a fost unul luminos, dar sfârșit dureros, într-un colț de iad românesc , la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde avea să-și găsească sfârșitul ca deținut politic, în ziua de 20 decembrie 1952.
A fost fiu al unei familii greco-catolice de vază, crescut în spiritul respectului pentru învățătură, pentru Biserică și pentru idealul național. Liceul îl începe la Sighet, dar îl termină la Beiuș. A urmat medicina, dar chemarea spiritului l-a purtat spre Seminarul Pontifical Lateranum din Roma, unde a studiat teologia și filosofia. A fost doctor în teologie la Universitatea din Lwow (1928), dar și un veșnic căutător de înțelesuri în profunzimile culturii europene, urmând cursuri și la Paris, Munchen și Iași.
Preot hirotonit în mănăstirea greco-catolică din Moisei, în 1929, de către episcopul Iuliu Hossu, Filipașcu își oficiază prima liturghie în biserica din satul natal, la Petrova, cu o emoție care avea să-l însoțească întreaga viață. Însă nu s-a oprit doar la slujirea altarului. A fost profesor, publicist, istoric, primar, conducător de reviste și societăți culturale. În anii 1930-1938, a condus destinele orașului Sighetu Marmației ca viceprimar și apoi primar, modernizând orașul cu o viziune europeană și o inimă românească.
Om al cărții și al condeiului, Alexandru Filipașcu este cunoscut mai ales pentru monumentala sa lucrare Istoria Maramureșului (1940), premiată de Academia Română în 1941 cu premiul „Năsturel”. A mai publicat volume precum De la românii din Maramureș – Oameni, locuri, cântece (1943), Maramureș (1944) și Voievodatul Maramureșului (1945), toate mărturii ale unei iubiri fără margini pentru acest ținut de legendă. Postum, i-au fost publicate lucrări de o valoare excepțională: Manualul Istoriei Bisericii Române, Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română, dar și o ediție bilingvă a ultimei, în 2015.
A fost un luptător pentru unitatea națională încă din adolescență, participând la acțiuni unioniste și sprijinind alegerea în Parlament a unchiului său, dr. Gheorghe Bilașcu. A evitat cu diplomație implicările politice partizane, dar a fost un apărător ferm al demnității românești, opunându-se revizionismului maghiar și mișcărilor iredentiste.
Viața sa de familie a fost la fel de profundă. Căsătorit cu Livia Buzilă, fiica unui preot unit din Poiana Ilvei, a avut doi copii : Livia, devenită artist plastic, și Alexandru, biolog și scriitor. Fiica sa, Livia Piso, avea să recupereze manuscrisele părintelui ei și să le aducă la lumină, în memoria unui om pe nedrept uitat în deceniile de tăcere.
În ciuda prestigiului său intelectual, în vara anului 1952, Alexandru Filipașcu a fost arestat de regimul comunist și trimis la muncă forțată la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Acolo, în Valea Neagră – Constanța, și-a sfârșit zilele, răpus nu de slăbiciune, ci de nedreptate. Avea doar 50 de ani.
Astăzi, numele său este cinstit în satul natal, Petrova, prin Liceul Tehnologic „Alexandru Filipașcu”, dar mai ales prin amintirea unei vieți trăite cu noblețe, demnitate și credință.
Vasile Petrovan
