Cândva, școala era un sanctuar. Un loc al învățăturii, dar și al respectului. Profesorul era privit cu teamă binevoitoare, cu admirație, cu acea aură aproape mitologică a celui care „știe”. Sala de clasă era tăcută, iar catalogul, odată deschis, impunea disciplină.
Dar azi? Azi, în România anului 2025, un profesor poate ajunge în UPU cu un traumatism cranian. Într-un spital. Lovit de o elevă de 16 ani.
S-a întâmplat într-un oraș mic, Beclean. Dar ar fi putut fi oriunde. În orice clasă, din orice colț de țară. În jurul orei 14:30, o femeie de 30 de ani – profesoară – a fost adusă la urgențe, cu un diagnostic care nu are ce căuta într-un orar școlar: traumatism craniocerebral prin heteroagresiune. A fost conștientă. Cooperantă. Șocată. Și, probabil, devastată sufletește.
Iar eleva, reținută. 24 de ore. Nu pentru chiul, nu pentru obrăznicie, ci pentru lovire sau alte violențe.
Cum s-a ajuns aici? Am transformat școala într-un câmp de tensiuni. Unde profesorul a pierdut autoritatea, iar elevul a pierdut reperele. Unde părintele nu mai sprijină actul educațional, ci îl contestă. Unde telefoanele sunt mai importante decât tăcerea din bibliotecă. Unde sistemul e bolnav, subfinanțat, demoralizat.
Educația a fost cândva despre formare. Astăzi, e despre supraviețuire. Școala s-a schimbat. Nu mai este o poartă spre viitor, ci, uneori, o arenă în care se luptă frustrările unei societăți confuze.
Și atunci, întrebarea nu este doar „cum s-a schimbat școala?”, ci în ce ne-am transformat noi, ca societate, dacă o copilă de 16 ani poate ridica mâna asupra celei care ar fi trebuit să-i fie model, ghid, sprijin?
Răspunsul doare. Poate, mai mult decât orice teză picată.
Vasile Petrovan
