Ana Câmpean, pe numele de botez, se năștea la 22 aprilie 1850, la Năsăud. După moartea tatălui, o parte din copilărie, cea mai fericită, Veronica o va petrece la conacul din Miclăușeni, al Sturzeștilor, fiind găzduită împreună cu mama sa, la un unchi al tatălui.
Frumoasă, spirituală, cultivată, Veronica devine o femeie plină de poezie și mister, romantică și provocatoare. În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu. În primii doi ani, relația este platonică, iar cea care a decis să schimbe lucrurile, a fost Veronica, căsătorită, pe atunci cu Ștefan Micle, profesor universitar renumit la Iași. Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul din sufletul său. Cu timpul, pasiunea lui Eminescu se mai domoleşte. El hotăreşte să se mute la Bucureşti, în octombrie 1877, devenind redactor la Timpul. După moartea lui Ştefan Micle, din 4 august 1879, legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de condoleanţe din partea lui Eminescu.
Eminescu face publică intenția de a se căsători cu Veronica. Lunile septembrie şi octombrie le petrec împreună într-un fel de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880, ei încearcă să-şi întemeieze un cămin, fără să reuşească, niciunul dintre ei neavând o situație materială sigură.
În 1886, Veronica se mută în București. În 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicația: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neștearsă dragoste, București, 6 februarie 1887„. „Și te iubesc ca și atunce/ Cu tot avântu-nchipurii/ Și cu acea simțire dulce/ Ce-o dă trecutul amintirii”.
Odată cu declanșarea bolii lui Eminescu, în 1883, începe un veritabil calvar. Ponegritorii Veronicăi Micle nu încetează, ba chiar găsesc de cuviință (ca Iacob Negruzzi) să insinueze murdar („vestea spitalizării lui Eminescu ar fi lăsat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea în vizită un ofițer”).
Veronica îl roagă pe Eminescu să se mute la București, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, care îl îngrijise cu devotament în ultimii doi ani, o detestă și o defăimează în fel și chip. La sfârșitul anului 1888, Veronica Micle e din nou la Botoșani, lângă poetul bolnav.
Moartea poetului, în dimineața de 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Șuțu, o găsește pe Veronica în București, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidență, poezia „Raze de lună”, ce apare în cotidianul „România”, din 20 iunie.
La 3 august 1889, la 39 de ani, Veronica Micle se sinucide cu arsenic la Mănăstirea Văratec, unde se retrăsese după moartea lui Eminescu.
Lăcrimioara ZOTA
