Maramureșul abundă în tradiții și obicieuri, iar cele legate de înmormântate sunt unice. De la îngroparea unor unelte alături de defunct, până la o nuntă simbolică oficiată la înmormântarea unor persoane tinere, toate aceste ritualuri fac Maramureșul un loc aparte. Etnologul Pamfil Bilţiu spune în cartea sa ”Studii de etnologie românească” din 2012 că unele obiceiuri precum cele de înmormântare sau cele legate de naştere pot fi studiate şi din perspectivă istorică.
„Ceremonialul funebru a conservat până astăzi o serie de ritualuri care, raportate la cercetările arheologice, ne întâresc convingerea că nu pot fi rupte de cultura şi mitologia strămoşilor. Capătă importanţă pe aceast linie, mai întâi, înmormântarea defunctului cu uneltele de care s-a slujit în timpul vieţii”, spune etnologul în cartea sa.
Cercetările etnologice făcute în câteva sate din zona Văii Someşului arată că respectarea ritului îngropării defunctului cu uneltele pe care le-a folosit în timpul vieţii era important în special când era vorba de meseriaşi.
„Acestora li se punea în sicriu foarfecele, dacă au fost croitori, ciocanul, dacă au fost fierari sau cizmari, sau securea, pentru «lemnar»”, mai arată Pamfil Bilţiu. De asemenea, mai arată etnologul, înmormântarea cu unelte este de largă răspândire în folcorul nostru, la ciobani, spre exemplu, punându-se fluierul în sicriu alături de defunct. ”Ne aminteşte de motivul ultimei dorinţe a ciobanului miortic, de a fi înhumat cu acest instrument ciobănesc de cântat”, mai arată el.
Obiceiuri aduse din cultura altor popoare
Despre acest ritual funerar, menţionează el, Simion Florea Marian spune în volumul ”Înmormântarea la români” că nu este specific doar Maramureşului, ci este atestat în mai multe regiuni ale ţării, dar şi în folclorul altor popoare.
„Se pare că cea mai veche referinţă pe care o avem ne-o furnizează Homer în Odiseea, în care umbra lui Elphenor îi cerea lui Ulisse în infern să-i facă datina de înmormântare, construindu-i un mormânt la marginea mării şi împlântându-i vâsla în cap, semn al îndeletnicirii sale, ceea ce Ulisse îi îndeplineşte, când ajunge în patria de baştină a fostului său ortac”, mai menţionează Pamfil Bilţiu.
Înmormântarea, mai arată etnologul, este edificatoare, mai întâi, în privinţa credinţei în continuarea vieţii după moarte. „Aşa cum arată Dumitru Caracostea, niciodată omul nu s-a împăcat cu ideea că existenţa lui se mărgineşte la scurta limită a câtora decenii. Cercetările, arată el, ne arată că generaţiile au privit moartea ca o dăinuire de dincolo de hotarele vieţii. Strămoşii noştri credeau că nu dispar după moarte, ci îşi continuă viaţa în cer”.
Nunta mortului
În cazul decesului unei persoane tinere, necăsătorite, în Maramureș se săvârșește ritualul unei nunți simbolice. Acest ritual a fost subiectul unei cărți scrie de socilologul american Gail Kligman. În volumul „Nunta mortului” ea analizează acest obicei.
Conform unei vechi credințe populare, o persoană nu poate pleca pe lumea cealaltă fără să fi săvârșit, întâi, celelalte două ritualuri, respectiv cel de la naștere și cel de la înmormântare.
În această situație, la ritualul de înhumare se oficiază și această nuntă simbolică. „Dacă sufletul nu este satisfăcut, el nu-şi găseşte odihna şi rămâne o ameninţare pentru societate”, arată autoarea, făcând trimitere la credinţele populare conform cărora o persoană decedată neîmpăcată se va transforma în strigoi.
Conform obiceiului, mortul este căsătorit simbolic, după care este înmormântat.
„Nunta mortului diferă de funeraliile obişnuite prin elaborarea asociaţiei dintre moarte şi căsătorie, asociaţie care îşi găseşte o formă metaforică”, mai arată autoarea. Mortul este îmbrăcat în costum de nuntă, iar dacă este fată, în rochie albă de mireasă.
