„După ce lipesc aici, trebuie să îi fac o cusătură, ca să reziste lucrarea, să nu cedeze”, îmi explică Liviu cu toată seriozitatea, ca un chirurg care descrie operația pe care urmează să o facă. În definitiv, îi înțeleg tonul – e vorba despre viața adidașilor mei, la care chiar țin. Iar el ține ca ceea ce iese din mâna lui să fie de calitate.
Liviu Ardelean este cizmar în Baia Mare și își face munca migălos într-un atelier de reparații încălțăminte ascuns într-un beci de pe strada Cloșca, la numărul 13. Cizmar, nu pantofar, cum aș fi fost tentată să-i spun până când mi-a zis: „nu există calificarea de pantofar, chiar dacă e un termen uzual.” Mi-am dorit să vorbesc mai mult cu el pentru că tot mai rar auzi pe cineva care povestește cu atâta însuflețire despre meseria pe care o are. Și mi-a mai rămas ceva în minte din relatările lui: a lucrat mulți ani în minerit. M-am gândit atunci: „Omul ăsta, după ani de muncă în subteran, a continuat să lucreze tot sub pământ, căci atelierele de reparații încălțăminte în care l-am văzut meșterind au fost, amândouă, în subsolul unor clădiri.” Poate tocmai de aceea am simțit nevoia să scot la suprafață poveștile astea subterane de viață.
Așa că am început să îl descos, în timp ce el lipea și cosea tălpi. În felul ăsta, am aflat o mulțime de lucruri, rând pe rând. Că a crescut în Ferneziu, unde taică-său era pădurar. Că la 11 ani s-a apucat de box și a ajuns campion județean. Pe când se pregătea să intre în lotul național, și-a rupt clavicula într-un accident de bicicletă și, din păcate, asta i-a curmat visul de sportiv. A început să muncească de la 16 ani și de atunci nu s-a mai oprit din lucru. Tot pe la 16 ani, a început să studieze, în paralel, sculptura și chitara la Școala Populară de Artă. Revoluția l-a prins când era în armată lângă Timișoara, la Lugoj. Pe lângă cizmărit și minerit, a mai lucrat într-un tunel de cale ferată, a fost într-o vreme instructor de muzică, a cântat pe la nunți și a confecționat… sicrie. Dar cel mai mult și cel mai mult, am povestit despre meseria de cizmar, cea cu care a început, la care s-a întors și pe care o practică și azi. Am vorbit despre destinul lui de meseriaș și despre o muncă făcută cu răbdare, într-un beci din Baia Mare.
Cum ai ajuns la meseria de cizmar? A fost ceva ce ți-ai dorit sau a fost o necesitate?
Nu mi-am dorit asta. Voiam să fiu avocat, ăsta era visul meu. După ce am terminat clasa a X-a la Șincai, la prelucrarea lemnului, mama, cu mentalitatea ei veche, m-a convins că mai bine îmi aleg o meserie, să nu pierd vremea cu școli. „Ce meserie?”, am întrebat. „Du-te la încălțăminte, se câștigă bine.”
Așa am ajuns la Cooperativa Mogoșa, la reparații încălțăminte. Aveam îndemânare, pe orice puneam mâna, mă pricepeam. Dar aveam nevoie și de o calificare, așa că în ’86 m-am înscris la Școala profesională UCECOM, specializarea cizmar-tălpuitor-reparator mecanisme fine. În timpul școlii, am făcut practică la Casa de modă, lângă fosta Tipografie, la comandă încățăminte iar în ’88 am absolvit cu aproape 10 la teorie. După asta, am continuat să lucrez la Cooperativa Mogoșa, tot la comandă încălțăminte. Acolo, se făceau toate felurile de pantofi ca lumea, de la sandale și espadrile până la pantofi de miri, de dansatori și cizme militărești. Se organiza și parada modei pe-atunci.
„Bunicul meu a fost singurul cizmar din zona Acâș-Unimăt-Supur”
Și gata, ai renunțat la alte visuri și ți-ai dat seama că asta vrei să faci?
Înainte să fiu sigur că ăsta mi-e destinul, a trebuit să se întâmple ceva esențial: când aveam vreo 18 ani, am fost la nunta unei verișoare din partea lui taică-meu, aici, în Baia Mare, la Albina. Și la nuntă, mătușa, mama miresei, îmi zice: „Ce bine că măcar tu ai dus mai departe meseria lui tătuca.” La care am rămas interzis: „Da cum adică, mătușă, bunicu’ o fost cizmar?” Eu nu-l cunoscusem pe bunicu-meu, murise demult, la ceva vreme după război. „Da nu ți-o zis taică-tău?” Și uite că nu-mi zisese, deși eu lucram de aproape 3 ani în domeniu. Am rămas ca lovit în cap, toată nunta numai la asta m-am gândit, nu m-o mai interesat ce s-o mâncat, ce s-o băut, mă uitam pe ceas să se facă 5 jumate, să pornească autobuzul numărul 1 din cartierul Săsar, să pot merge acasă în Ferneziu să-l întreb pe taică-meu de ce nu mi-o zis. Până să ajung acasă, s-o făcut 7 jumate. „Cum o fost la nuntă?”, mă întreabă taică-meu. „Bine-o fost, dacă nu s-o bătut nimeni”, îi răspund. „Dar alta-i problema. Cum de nu mi-ai zis tu că tata tău o fost cizmar?” „Nu ți-am zis? Apoi o fost cel mai bun cizmar din satul Unimăt, comuna Acâș”.
Nu-mi spune că taică-tău era din Unimăt! De acolo-i maică-mea. Lenuța lu Șutașu.
Taică-meu era Ștefănuca lu Silvia Ghiurchii. Și bunicul meu a fost singurul cizmar din zona Acâș-Unimăt-Supur. Avea mult de lucru, pentru familie nici nu-i mai rămânea vreme să facă încălțăminte. Le făcea copiilor câte o pereche de ghetuțe și alea erau sfinte, le purtau numai de sărbători. De reparații nu mai avea vreme și își luase un țâgănaș pe lângă el de ucenic și l-o învățat pe el să repare. Dar uite că taică-meu nu a simțit că are obligația să-mi spună lucrul ăsta. Însă eu am asimilat informația și din acel moment, am știut că asta trebuie să fac.
De la cizmărit, la minerit
Și totuși, din câte știu, nu ai rămas pe drumul ăsta.
Da, eu am știut ce trebuie să fac, însă viața nu a ținut cont de asta. Din ’92, au început să apară turcismele, domeniul mergea tot mai prost, nu mai primeam comenzi, se restrânsese activitatea, banii erau puțini, așa că m-am hotărât să plec. Mi-am găsit de lucru la Mina Herja, ca mecanic întreținere reparații locomotive. Și acolo am lucrat în subteran, din 1 iulie ’92 până în 1 iulie ’96. După aceea, așa a fost situația, că șefii mei au decis să mă transfere la tâmplărie, tot în cadrul Minei Herja, cum studiasem sculptură la Școala de Artă, aveam diplomă bună și pentru munca asta. Eu însă nu iubeam tâmplăria, mă agitau circularele și mașinile de rindeluit, plus că încă din prima zi, un coleg și-a tăiat lângă mine două degete. Îți dai seama ce încurajator a fost. Am zis că nu rămân acolo. Nu rămân, nu rămân, dar cât crezi că am rămas? 10 ani.
Și de ce ai rămas atâția ani într-un loc care nu îți plăcea dacă știai să faci atât de multe lucruri?
Poi să-ți spun de ce: eu am plecat de la încălțăminte de la salariu de 2.700 de lei la salariu de 30.000. În mină se plătea mult mai bine. Și din minerit am plecat în ianuarie 2007, că gata, s-au închis minele.
„Sculele mele au o istorie. Știu fiecare de unde o venit, când o venit”
După momentul ăsta, cât a durat până să îți deschizi atelierul tău?
După minerit, am mai lucrat pentru scurtă vreme în tâmplărie termopane, apoi am mers în Spania, la un tunel de cale ferată și într-un final, la începutul lui 2011 mi-am deschis atelierul pe Crișan într-un beci. Pe urmă, în 2018, m-am mutat aici, pe Cloșca. Îmi rămăseseră sculele de când lucrasem la Cooperativa Mogoșa. Părăsisem meseria pentru o vreme, însă pe ele nu le-am abandonat. Sculele mele au o istorie. Știu fiecare de unde o venit, când o venit. Am și sculă veche de 150 de ani. Pot să-ți zic de când am cleștele falț, cuțitul de fasonat, cuțitul de șerfuit, ciocanul de cizmărie, șurubelnița, sula de cusut, rașpilul…
Și în toți anii, sculele au rămas aceleași? Nu te-ai modernizat?
Nu, eu nu m-am modernizat și nici nu vreau. Eu merg pe clasic. Ce fac eu clasic, nu face nimeni cu sculele moderne. Nu e aceeași calitate. Eu nici mașină de cusut nu mai am, orice cusătură fac de mână. Și în definitiv, nici nu aș putea avea mecanisme aici, umiditatea le alterează. Iar ca să repar o mașină, ar trebui să mă opresc din activitate și aș pierde clienți. Dacă fugi după doi iepuri, nu prinzi niciunul. Te duci pe un drum. Faci reparații? Reparații faci. Nu poți face și comandă încălțăminte în același timp. Nu că nu știu, ci că nu am timp. Așa cum nu avea nici bunicu’.
Cât a fost de greu să îți afli clienții? Și ei să afle de tine?
Eu, să-ți spun drept, când am deschis, aveam clienții care mă știau din trecut. Și mi-am zis: ăia dacă-mi vin, mi-s de ajuns. Nici reclamă nu mi-am făcut. Oamenii au început să afle de mine din vorbă-n vorbă. O venit o băbucă la mine odată și mi-o zis: „Domnucule, io am venit la dumneta prima dată. Și dacă mi-a plăcea cum îmi lucri, oi mai vorbi cu vreo șapte băbucă. Dar dacă nu mi-a plăcea, oi vorbi și cu zece.” No, așa merge reclama și antireclama.
Ce fel de oameni vin aici? Cum i-ai descrie?
De toate felurile. De toate vârstele, din toate profesiile și mediile sociale. Și mai amărâți, și mai fandosiți. Sunt clienți care au pantofi de lux și, oricât de înstăriți ar fi, nu le vine să îi arunce. Vin adolescenți cu pantofi sport, vin bătrâne care au o singură pereche de pantofi, vin avocați, judecători, medici, pompieri, ofițeri, farmaciști. A venit o montaniardă cu ghete de drumeție și pe urmă, n-am mai scăpat de montaniarzi. Vin dansatori să le fac cizmele de dans. Sau am aici o pereche de cizme de cowboy pe care omu’ le iubește foarte mult. Vin oameni care au un picior mai scurt și trebuie să adaptez pantoful.
”Eu mi-am dorit să pot să lucrez, mi-am dorit să pot fi om cu toți oamenii”
Îți amintești de vreo interacțiune cu vreun client care să te fi emoționat mai aparte?
O bătrânică mi-o adus odată o pereche de sandale, aveau tocurile tocite de Doamne feri. Și când i le-am dat înapoi, se uită la ele și zice: „Astea nu-s ale mele. Îs tare frumoase”. „Da, tanti, știu că-s frumoase, da-s ale dumneavoastră, v-am reconstituit tocul.” „Să știți că asta e singura încălțăminte pe care o s-o am de Paști.”, mi-a mărturisit bătrânica. Așa m-o pătruns asta la suflet, că i-am răspuns: „Tanti, atunci nu vă costă nimic.” Ea nu a vrut să le ia fără să plătească, deși am încercat să-i explic că pentru mine mulțumirea e că o fost așa plăcut impresionată. Dar ea nu și nu. Și atunci i-am zis: „Cădem la o înțelegere și îmi dați 15 lei pentru material.”
Oamenii trec pe-aici și ca să stea în povești, nu-i așa?
Apoi aici orice se vorbește. Și mai fac și psihoterapie. Câte întâmplări am auzit! Divorțuri, probleme de sănătate, cu copiii, destăinuri romantice, infidelități. O bătrânică mi-o povestit despre tot felu’ de probleme de familie și apoi s-o ridicat și mi-o zis: „Domnule, așa de bine îmi pare că m-ați ascultat, că altfel mă simt acuma. Mai odihnită.”
Există vreun tip de încălțăminte pe care o respecți mai mult decât pe altele?
Toată încălțămintea o tratez cu respect. Eu nici nu dau cu papucii de pământ, nu îi arunc pe jos. Mă gândesc că poate proprietarul simte ceva pentru pantoful ăla. Deseori dedic foarte mult timp unei perechi. Lucrez pe ea până-s mulțumit. Uneori am coșmaruri că mai puteam face ceva pentru pantoful respectiv și mă apuc din nou de lucru dimineața, pentru că vreau ca totul să fie perfect. Îmi place să fiu și în pas cu timpurile, studiez. Dacă mă întrebi de un Nike Air, știu de el, îți spun caracteristici și apreciez faptul că cei care produc încălțăminte se updatează constant. În industria asta, mai ales în cea a încălțăminții sport, se lucrează cu medicul podolog, medicul ortoped și tehnicianul în proiectare. Fără ăștia, n-ai făcut nimic. Și eu știu lucrurile astea.
Ai lucrat în mină, în tunel în Spania, în beciuri. Nu ți-ai fi dorit și tu un loc de muncă mai confortabil, mai luminos?
Nu mi-am dorit asta. Eu mi-am dorit să pot să lucrez, mi-am dorit să pot fi om cu toți oamenii. Când am vrut să am o mașină, mi-am cumpărat mașină. Mi-am dorit să pot, în timp, să îi cumpăr fiicei mele un apartament. Mi-o ajutat Dumnezeu și I l-am cumpărat. Eu îs mulțumit cu ce am. Nu-mi trebe viața nimănui. De muncit, am muncit cât am trăit. Când aveam primul atelier, lucram și până la 12 noaptea. Însă am știut mereu că nu voi face averi din asta. În ’85, un meșter coleg cu mine mi-a zis așa: „Dragul meu, asta e o meserie din care nu mori de foame, dar nici bogat nu ajungi niciodată.” Eu cu gândul ăsta realist am pornit și când mi-am deschis atelierul.
„Meseria își pierde farmecul, povestea”
Ți-ar fi plăcut sau ți-ar plăcea să înveți pe cineva meserie?
Cu drag aș fi vrut să îi învăț pe copii ce știu. De exemplu, eu știu toate etapele prin care trece pielea de când umblă, sau de când paște până ajunge piele de încălțăminte. A fost la un moment un tânăr, terminase liceul, care o venit la atelier să îl învăț să facă încălțăminte. O venit cu drag. Avea har și dacă ar fi rămas aici, ar fi fost mare de tot, Mihai Albu era ciuri-buri pe lângă el. Și o început apoi să producă încălțăminte la el acasă, dar și-o dat seama până la urmă că are prea multe cheltuieli și că financiar nu ar ieși treaba cum și-ar fi dorit. Pe lângă cazul ăsta, ce să zic, mi-ar plăcea să învăț meserie pe cineva care chiar își dorește asta cu adevărat și are răbdare să-mi urmeze sfaturile.
Te vezi reparând încălțăminte câte zile o să mai lucrezi?
Așa aș vrea. Să pot să fac asta. Eu și când am schimbat domeniul, nu a fost fiindcă mi-am dorit să-l schimb. Eu aici simt satisfacție. Când văd că oamenii sunt mulțumiți de cum le-am făcut papucii.
Dar meseria asta are viitor? O să continue să existe sau e pe cale de dispariție?
De existat, o să mai existe într-o formă sau alta. Nu o să dispară cu desăvârșire. Dar n-o să mai fie practicată de oameni cu școală în domeniu. Și nici nu o să își conserve originalitatea, profunzimea și patina meșteșugului făcut cu suflet. De ce? Pentru că pătrunde și aici comercialul, tehnica, noutatea. Meseria își pierde farmecul, povestea și se duce parcă și plăcerea de a sta de vorbă.
Cum ai vrea să își amintească oamenii de tine?
Prin poveștile pe care le spun, prin gândurile pe care le exprim, prin respectul pe care îl port clienților. Să spună de mine: „Îl știi pe ăla, cizmarul de pe strada Cloșca? Meseriaș ca ăla n-o să mai fie.” Așa cum încă e pomenit taică-meu prin Ferneziu: „Ca băciucu’ Ștefan, n-om mai ave’ noi pădurar în veci.” Asta vreau, să își amintească de mine ca de un meseriaș care punea suflet.
Interviu și fotografii: Rada Pavel
Rada Pavel este băimăreancă, absolventă de Jurnalism. Fără să fi făcut vreodată, cu adevărat, gazetărie, scrie când îi vine, sincer, fără prețiozități, despre trei categorii de lucruri: care o fascinează, care o revoltă și care o emoționează. De-a lungul anilor, s-a concentrat îndeosebi pe subiecte precum patrimoniu cultural și turism în Maramureș, iar subiectele de mai sus au fascinat-o, au revoltat-o și au emoționat-o suficient cât să îi fi servit drept muză pentru o viață.
Citește și
Várvédő Zsolt: Mulțumită artiștilor băimăreni, sunt omul care sunt
