Coloniile de muncă de la Cavnic, Nistru și Baia Sprie – „Triunghiul morții” din perioada comunistă. Două evadări spectaculoase, greu de imaginat pentru securiști

Printre cele mai groaznice forme de încarcerare a condamnaților din vremea comunismului erau aceste colonii de muncă forțată. În maramureș, cele trei colonii, de la Cavnic, Baia Sprie și Nistru, au rămas în istorie ca unele dintre cele mai dure. Acestea funcționau ilegal încă din 1949, dar în 1950 au devenit legale.

Deși să vorbește despre evadarea din astfel de locuri putea părea o nebunie, ceva de domeniul fantasticului, un astfel de moment a avut loc. Cel mai interesant este că evadările au avut loc în două astfel de locuri, în aceeași zi, fără să existe documente sau date care să ateste vreo înțelegere înter deținuții din cele două colonii de muncă forțată.

Documentele păstrate la Direcţia Judeţeană a Arhivelor  Naţionale (DJAN), dar şi la Administraţia Naţională a Penitenciarelor, vorbesc despre felul în care deţinuţii politici au reuşit să scape, pentru puţin timp, din infernul coloniilor de muncă forţată. Marius Uglea, doctor în istorie, angajat al DJAN, scrie în volum pe această temă – „Coloniile de muncă de la exploatările miniere Baia Sprie, Cavnic şi Nistru (1950-1955)” şi a fost publicat în cadrul seriei ,,Historia” a Editurii Ethnologica din Baia Mare – că în evadările de la 6 iunie 1953 au reuşit să scape 14 deţinuţi de la Cavnic şi patru de la Nistru.

Prinși toți, în scurt timp

„Evadarea de la Cavnic s-a produs la ieşirea din mină, la staţia Rainer. Cei 14 deţinuţi s-au îmbarcat în două corfe (colivie cu un mic ascensor cu care se scot din mină minereuri sau alte materiale – n.r.). Primii şase, aflaţi în prima corfă, i-au imobilizat pe gardianul şi pe muncitorul civil care păzeau ieşirea, au urcat pe nişte scări şi au ieşit în pădurea care înconjura lagărul. Deşi planul lor era acela de a fugi în grup, după evadare nu s-au mai regăsit, astfel încât, de unii singuri, sau în grupuri mai mici, au încercat să se îndepărteze cât mai mult de colonia de muncă”, spune el.

Evadaţii au fost, însă, prinşi, treptat, fiind de obicei, ori trădaţi de către cei apropiaţi sau de către simple cunoştinţe, ori prinşi rapid de către trupele Securităţii, din cauza eşuării de a se îndepărta din zona Cavnicului.

Evadare „explozivă” la Nistru

Cealaltă evadare ce s-a petrecut la aceeaşi dată, fără a avea vreo legătură cu prima, nu a fost atât de numeroasă, în schimb a fost mult mai spectaculoasă. Aici au fost implicaţi patru deţinuţi, care au pus mâna pe cheile de la depozitul de explozivi şi, astfel, au pus dinamită la vagoneţi, care au explodat la intrarea principală a minei.

Cei patru au reuşit să posteze în două vagoane cu minereu dintre cele care erau trase de doi cai către exterior, mai mult explozibil activat de două fitile. „Acesta a împuşcat în două tranşe exact în momentul în care vagoanele se aflau în dreptul porţii unde se aflau paznicii menţionaţi, deţinuţii reuşind să se strecoare, prin praful, fumul şi panica iscată de explozie, pe poartă, fugind înspre pădure. Imediat după incident administraţia speriată, nu a mai îndrăznit să intre în mină, crezând că s-a iscat cine ştie ce revoltă a deţinuţilor. Reacţia oficialităţilor s-a concretizat prin represalii extraordinare faţă de cei rămaşi în colonie, trecând la bătăi asupra deţinuţilor politici de la Nistru”, mai spune Uglea.

Ţucă, singurul condamnat la moarte şi executat

Şi de această dată, evadaţii au fost prinşi prin pădure, neavând nici o şansă de a scăpa. „Cei patru evadaţi au fost anchetaţi la Baia Mare şi trimişi apoi la Penitenciarul Oradea. În urma procesului, trei dintre ei, în frunte cu Ţucă, au fost condamnaţi la moarte şi unul la muncă silnică pe viaţă. S-a ajuns la graţierea de pedeapsa capitală a doi dintre ei, Ţucă Marin fiind astfel singurul executat”, mai spune autorul în volumul său.

Coloniile de muncă forţată au existat până în 1955 când, în urma unei vizite a procuraturii militare, s-a constatat că acele condiţii în care trăiau deţinuţii nu erau optime. Ceștia primeau câte 250 de grame de pîine pe zi, iar condiţiile erau absolut inumane. „Am găsit documente semnate de Zoltan Szabo, în 1956 – acesta era comandantul coloniei de la Baia Sprie – care a introdus alimentaţia în funcţie de normă. Adică, dacă un deţinut muncea mai mult, primea mai multă hrană”, descrie Uglea situaţia. De asemenea, acesta mai spune că cele două evadări au avut loc tocmai pentru fondul acestor condiţii, care deveneau din ce în ce mai aspre. Coincidenţa celor două evenimente a fost greu de crezut pentru Securitate.

Lagărele de muncă forțată, metode de reeducare

La data de 6 ianuarie 1950, printr-un decret promulgat de Marea Adunare Națională, se hotăra înfiinţarea lagărelor de muncă forțată din România, lagăre care își vor începe activitatea la 14 ianuarie 1950. Aceste lagăre au fost amplasate de-a lungul canalului Dunăre – Marea Neagră, în Delta Dunării, în Balta Brăilei, în exploatări miniere precum Brad, Baia Sprie sau Cavnic, ori pe lângă marile șantiere de construcții din țară. Aici erau trimiși toți cei care se opuneau regimului comunist, cei care nu contribuiau la construirea socialismului, vorbeau împotriva partidului și statului român sau aveau „legături” cu imperialiștii occidentali. Durata muncii în aceste „colonii” de muncă varia între 6 luni și 5 ani, dar se putea prelungi și pană la 7-8 ani, în funcție de nivelul de „reeducare” al condamnatului.