Adrian Păunescu și amintirea unor seri în care mii de oameni cântau împreună la Baia Mare
Astăzi, 5 noiembrie 2026, se împlinesc 16 ani de la moartea lui Adrian Păunescu, poetul ale cărui versuri au devenit cântece și care, prin Cenaclul Flacăra, a marcat tinerețea mai multor generații. Spectacolele sale au ajuns și la Baia Mare și Sighetu Marmației, unde au adunat mii de oameni, într-o vreme în care muzica și poezia ofereau momente de emoție colectivă.
Există oameni care, odată plecați dintre noi, își găsesc treptat locul într-o memorie colectivă devenită mai îngăduitoare, în care timpul estompează contradicțiile și păstrează îndeosebi ceea ce consideră demn de amintire. Cu Adrian Păunescu lucrurile nu s-au petrecut astfel. La șaisprezece ani de la moartea sa, survenită la 5 noiembrie 2010, poetul continuă să trezească admirație, nostalgie și reproșuri, de parcă dezbaterile din timpul vieții sale ar fi rămas neterminate. Și mă întreb dacă această imposibilitate de a-l așeza definitiv într-un loc al istoriei nu spune la fel de multe despre epoca în care a trăit ca despre omul care a fost.
Când mă gândesc la Adrian Păunescu, nu-mi vine în minte, înainte de toate, imaginea omului politic, ci aceea a unor săli pline de oameni care cântau împreună, într-o țară în care prea multe lucruri nu puteau fi rostite liber. Cenaclul Flacăra a creat asemenea momente și în Maramureș, iar mărturiile păstrate în presa vremii ne ajută să înțelegem ceva din atmosfera lor. În ediția din 7 februarie 1980 a revistei Flacăra, scriitorul George Arion relata despre spectacolele de la Sighetu Marmației și Baia Mare. Întâlnirea cu publicul băimărean durase peste cinci ore, iar printre cei care urcaseră pe scenă se afla Marina Roncea, o tânără de numai nouăsprezece ani, care interpretase o compoziție pe versurile Anei Blandiana.
Încerc să-mi imaginez atmosfera acelor seri, cu tineri care descopereau cântece pe care aveau să le fredoneze multă vreme și cu oameni care, pentru câteva ore, găseau un prilej de a se desprinde de monotonia unei existențe marcate de interdicții. Volumul Baia Mare de altădată, coordonat de Dorin Ștef, evocă spectacolele desfășurate la Sala Sporturilor, cu public numeros și cu acea participare colectivă în care granița dintre scenă și sală părea să dispară. Maramureșul a oferit Cenaclului și artiști precum Ștefan Hrușcă, Ducu Bertzi sau Ion Zubașcu, ale căror creații aveau să ajungă cunoscute în întreaga țară.
Adrian Păunescu înțelesese că poezia putea ajunge la oameni și altfel decât între copertele unei cărți. Născut în 1943, în Basarabia, și debutat editorial în 1965, cu volumul Ultrasentimente, avea să devină unul dintre cei mai prolifici poeți români ai generației sale. Scria despre părinți, copilărie, trecerea timpului, speranță și nedreptate, despre lucruri în care oamenii își recunoșteau propriile trăiri. Multe dintre versurile sale au devenit cântece și au continuat să circule chiar și printre cei care nu îi citiseră vreodată cărțile.
Dar această imagine nu poate fi despărțită de contradicțiile omului care a creat Cenaclul Flacăra. Din 1973, Adrian Păunescu a condus revista Flacăra, iar spectacolele cenaclului, dincolo de valoarea lor artistică, au devenit și instrumente obligatorii ale propagandei comuniste. Însăși cronica din februarie 1980, care descria entuziasmul publicului maramureșean, cuprindea elogii aduse lui Nicolae Ceaușescu. Emoția spectatorilor era autentică, dar la fel de reală era și folosirea acestei popularități în interesul regimului. Niciuna dintre aceste realități nu ar trebui să o anuleze pe cealaltă.
După interzicerea Cenaclului Flacăra, în 1985, Păunescu a continuat să scrie, iar după 1989 a rămas prezent în viața publică, inclusiv ca senator. A murit la București, la 5 noiembrie 2010, la vârsta de 67 de ani, lăsând în urmă o operă vastă și o personalitate asupra căreia judecățile continuă să fie împărțite.
Mă întorc însă cu gândul la acele seri din Baia Mare, la oamenii care cântau împreună și la amintirile pe care le-au păstrat. Nu știu câți își mai amintesc astăzi ordinea cântecelor sau cuvintele rostite între recitaluri, dar bănuiesc că mulți au păstrat emoția de a fi fost acolo, într-o sală în care mii de voci ajungeau să cânte același cântec. Și cred că aceste amintiri merită respectate, fără să fie transformate într-o justificare a trecutului. Pentru că oamenii nu își pot alege întotdeauna epoca în care își trăiesc tinerețea, dar pot învăța să privească în urmă cu suficientă luciditate încât să păstreze frumusețea clipelor fără să uite realitatea în care acestea s-au născut.
Vasile Petrovan
Citește și:
Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.
