În ultimii ani, termenul „bullying” a devenit tot mai prezent în discursul public, însă, paradoxal, pe măsură ce este folosit mai des, este și mai puțin înțeles. Orice conflict între copii ajunge să fie etichetat drept bullying, în timp ce situațiile grave, repetitive și profund traumatizante sunt uneori minimalizate sau tratate superficial.
Din perspectivă psihologică, această confuzie este periculoasă, pentru că blochează intervențiile corecte și lasă copiii vulnerabili fără protecție reală. Pentru a putea vorbi coerent despre bullying, este necesar să facem o distincție clară între comportamentele nepoliticoase, comportamentele răutăcioase și bullying-ul propriu-zis. Un comportament nepoliticos apare, de regulă, din lipsă de atenție sau empatie și nu are ca scop rănirea intenționată. Comentarii nepotrivite, glume deplasate sau gesturi necugetate pot produce disconfort sau suferință, însă ele apar izolat și pot fi corectate prin educație și feedback adecvat.
Un comportament răutăcios presupune deja intenția de a răni sau umili, însă apare ocazional, în contexte de furie, frustrare sau competiție. Copiii și adolescenții pot deveni răutăcioși în anumite momente, iar aceste manifestări, deși problematice, nu sunt constante și nu definesc, prin ele însele, un tipar stabil de agresiune. Bullying-ul, însă, este un fenomen distinct și mult mai grav. El presupune trei elemente esențiale: intenția clară de a face rău, un dezechilibru de putere și repetarea comportamentului în timp. Nu este vorba despre un incident izolat, ci despre o agresiune sistematică, care poate lua forme verbale, fizice, relaționale sau online.
Tocmai această repetitivitate și lipsa de apărare a victimei fac ca bullying-ul să producă efecte psihologice profunde și de durată. În practica de cabinet, întâlnesc frecvent copii și adolescenți care trăiesc ani întregi sub presiunea umilirii constante. Sunt numiți „urâți”, „proști”, „săraci”, sunt excluși din grupuri, batjocoriți, amenințați sau agresați fizic. Aceste experiențe nu sunt „tachinări” și nu se estompează odată cu trecerea timpului. Ele se înscriu adânc în structura psihică și pot duce la anxietate severă, depresie, tulburări de somn, somatizări, izolare socială și, în cazuri extreme, la comportamente autoagresive sau suicidare. Este esențial ca adulții să înțeleagă un lucru fundamental: atunci când un copil este agresat repetat, problema nu este „sensibilitatea” lui, ci comportamentul agresiv care trebuie oprit. Orice intervenție care minimalizează suferința victimei, o îndeamnă să „ignore”, să „fie mai puternică” sau mută responsabilitatea asupra ei prelungește abuzul și validează agresiunea. Cercetările realizate de sociologii Robert Faris și Diane Felmlee arată că bullying-ul nu apare întâmplător.
Printre motivele frecvente se numără dorința de statut social, nevoia de control asupra grupului, obținerea atenției și lipsa supravegherii adulte. Comportamentele de tip bullying apar cel mai des în spații slab monitorizate: curtea școlii, vestiare, toalete, mediul online. Acolo unde adultul lipsește sau alege să nu vadă, agresiunea se instalează rapid. Copiii cei mai vulnerabili sunt cei cu dizabilități, dificultăți emoționale sau intelectuale, cei proveniți din medii socio-economice defavorizate sau cei care, pur și simplu, sunt diferiți. Strategia agresiunii este aproape întotdeauna aceeași: izolarea victimei, distrugerea stimei de sine și inducerea sentimentului de neputință și rușine. Responsabilitatea adulților este majoră. Părinții, profesorii, consilierii școlari și psihologii trebuie să fie atenți la semnalele de alarmă și să intervină prompt. Semnele care pot indica bullying includ evitarea școlii, scăderea bruscă a performanței, răni inexplicabile, pierderea frecventă a obiectelor personale, dureri de cap sau de stomac fără cauză medicală, tulburări de somn, retragere socială, tristețe persistentă sau iritabilitate accentuată.
Din păcate, în unele situații, chiar adulții din sistem devin parte a problemei. În cabinet, am întâlnit copii care se tem de anumiți profesori, care au fost umiliți public sau expuși unor comportamente complet inacceptabile. Lipsa de reacție a instituțiilor sau minimalizarea acestor situații transmit un mesaj extrem de periculos: că abuzul este tolerat. Prevenția bullying-ului nu se face prin discursuri generale sau campanii simbolice, ci prin relații reale, supraveghere activă și limite clare. Copiii vor vorbi atunci când se simt în siguranță, când știu că vor fi luați în serios și protejați. În lipsa acestui cadru, tăcerea devine un mecanism de supraviețuire, iar efectele pot fi devastatoare. Combaterea bullying-ului presupune intervenție fermă, protecție clară a victimelor și responsabilizarea celor care agresează. A înțelege cauzele unui comportament nu înseamnă a-l justifica. Înseamnă a preveni repetarea lui și a opri suferința copiilor care nu au resursele necesare să se apere singuri.
Bullying-ul nu este o problemă minoră și nu este „o etapă prin care toți copiii trec”. Este o formă de violență psihologică și socială care lasă urme adânci. Iar modul în care adulții aleg să reacționeze face diferența între un copil protejat și un copil lăsat singur în fața abuzului.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: De ce stima de sine nu este punctul de unde începe schimbarea?
