Datele epidemiologice din ultimii ani indică o creștere semnificativă a ideilor suicidare în rândul adolescenților, cu o frecvență de câteva ori mai mare decât în urmă cu două decenii. Fenomenul reflectă o vulnerabilitate neurobiologică reală, activată într-un context familial și social care apasă pe structuri psihice aflate încă în maturizare din punctul de vedere al autoreglării emoționale și al anticipării consecințelor.
Depresia reprezintă o tulburare a funcționării creierului, cu modificări documentate la nivelul axei hipotalamo–hipofizo–adrenale, al sistemelor de serotonină, dopamină și noradrenalină, precum și al circuitelor fronto-limbice responsabile de controlul impulsurilor, evaluarea riscului și reglarea emoțiilor. La adolescent, aceste circuite se află într-un proces activ de dezvoltare, iar cortexul prefrontal – regiunea care frânează comportamentele periculoase și integrează consecințele pe termen lung – prezintă un grad de maturizare incomplet.
Din această configurație rezultă intensitatea emoțională crescută, impulsivitatea și capacitatea redusă de a evalua ireversibilitatea morții. Când un adolescent spune „o să mă omor și o să vedeți”, exprimă o ieșire dintr-o stare percepută ca intolerabilă, într-un creier aflat sub suprasarcină emoțională, cu mecanisme de reglare depășite. Ideea suicidară la această vârstă are semnificația unei soluții de scăpare, formulată într-un organism care încă își construiește frânele cognitive necesare pentru evaluarea pericolului real.
Depresia la adolescenți apare rar sub forma unei retrageri liniștite. Mult mai frecvent se manifestă prin iritabilitate persistentă, accese de furie disproporționate, scăderea performanței școlare, tulburări de somn, modificări bruște ale apetitului, izolare socială, pierderea interesului pentru activități anterior plăcute, autodevalorizare, gânduri recurente despre moarte, comportamente de risc, automutilare, consum de substanțe sau hipercontrol rigid asupra alimentației și performanței. Factorii de vulnerabilitate apar constant în studiile longitudinale: istoric de abuz emoțional sau fizic, invalidare emoțională cronică, medii familiale imprevizibile, părinți hiperstresați, rigizi sau obsesiv orientați spre performanță, comparații constante și afecțiune condiționată de rezultate.
Presiunea repetată pe o structură psihică fragilă produce ceea ce neurobiologia stresului descrie drept încărcare alostatică, un sistem nervos menținut ani de zile într-o stare de hiperactivare, cu costuri cumulative asupra reglării emoționale și toleranței la frustrare. În mod recurent, adolescenții cu depresie și tulburări anxioase severe provin din familii marcate de traumă nerezolvată sau din climate de exigență rigidă, control excesiv și lipsă de siguranță emoțională. Din punct de vedere psihologic și neurobiologic, acest context modelează un creier orientat spre hipervigilență și autocontrol defensiv. Un element critic rămâne stigma. Creierul face parte din corp, iar dereglările lui apar pe același continuum medical ca bolile endocrine sau metabolice. Negarea, rușinea transgenerațională și frica de judecata socială întârzie accesarea tratamentului. În situațiile de depresie severă și ideație suicidară, intervenția psihiatrică reprezintă standard medical de siguranță. Din punct de vedere deontologic și științific, abordarea corectă implică intervenție integrată: evaluare psihiatrică, stabilizare farmacologică atunci când este indicată, psihoterapie clinică structurată, monitorizare a riscului și implicarea reală a familiei.
Orice formă de terapie desfășurată izolat, în prezența riscului suicidar, amplifică pericolul. Depresia adolescentului are o legătură directă cu relația emoțională timpurie părinte–copil. Siguranța emoțională, validarea consecventă, predictibilitatea și reglarea emoțională modelată în copilărie funcționează ca factori protectivi majori. Absența lor crește vulnerabilitatea la depresie și comportamente suicidare. La adolescență, corecția rămâne posibilă, însă necesită intervenții mai lungi și mai complexe, deoarece arhitectura de bază a reglării emoționale este deja formată. Generația Z dispune de resurse cognitive, creativitate și acces la informație fără precedent, alături de o expunere masivă la presiune socială, comparație continuă și hiperconectare digitală.
Contextul actual amplifică vulnerabilitățile existente și intensifică riscul de decompensare emoțională. Semnele de alarmă apar sub forma modificărilor persistente de dispoziție, retragerii sociale, pierderii interesului, tulburărilor de somn, ideilor despre moarte, automutilării, iritabilității constante, comportamentelor de risc, scăderii bruște a performanței școlare și frazelor de tipul „nu mai are rost”, „aș vrea să dispar”, „fără mine ar fi mai bine”. Responsabilitatea adultului constă în recunoașterea realității biologice și psihologice a depresiei la adolescenți, respectarea limitelor deontologice ale profesiei și intervenția integrată timpurie.
Prevenția autentică începe cu relația emoțională din copilărie și continuă cu accesarea corectă a tratamentului atunci când apar semnalele de risc. Depresia reprezintă o boală reală, iar ideea că trece de la sine produce întârzieri cu consecințe dramatice.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Cum se construiește dependența emoțională față de părinți și de ce rămâne activă la adult
