Veștile recente dinspre Ministerul Culturii sunt extrem de îngrijorătoare. Propunerea ministrului Demeter András de a desființa Institutul Național al Patrimoniului nu este doar o decizie administrativă, ci un gest care amenință însăși identitatea culturală a României. Tupeul acestui ministru depășește orice limită.
Această instituție, deși mică și subfinanțată, a fost până acum singura structură capabilă să ia decizii independente și să gestioneze patrimoniul național cu seriozitate și responsabilitate.
Cu oameni puțini, adesea lucrând peste program, Institutul a reușit să stăvilească dezvoltările imobiliare haotice în centrele istorice și să aloce fonduri corecte restaurărilor prin Timbrul Monumentelor. A coordonat mii de sarcini vitale, protejând clădiri istorice și colecții, chiar atunci când voința politică mergea în direcția opusă. În lipsa acestei instituții, cine va veghea asupra patrimoniului nostru? Cine va opri distrugerile în numele „dezvoltării rapide”?
Dincolo de cifre și proceduri, ceea ce se pierde aici este ceva mult mai prețios: identitatea unei națiuni, memoria colectivă, legătura dintre trecut și prezent. Fără o structură instituționalizată, patrimoniul riscă să fie gestionat doar de voluntari, ONG-uri sau câteva muzee performante, oameni și organizații pasionate, dar fără puterea și autoritatea unei instituții oficiale.
Reacțiile societății civile, ale experților și chiar ale instituțiilor internaționale vor fi, probabil, puternice. Mobilizarea este necesară, pentru că ceea ce se întâmplă nu este o simplă reorganizare birocratică: este o lovitură directă asupra rădăcinilor culturale ale țării.
Trebuie să fim conștienți că patrimoniul nu este un lux sau un moft, ci o resursă esențială. Fără oameni dedicați și structuri instituționalizate care să-l protejeze, România riscă să-și piardă identitatea. Aceasta nu este o critică politică cu tentă personală, ci un semnal de alarmă pentru toți cei care înțeleg valoarea trecutului și importanța lui pentru viitor.
Decizia ministrului Demeter arată clar că fără presiune publică și implicarea comunității specialiștilor, patrimoniul național rămâne vulnerabil. Este un moment în care trebuie să ne întrebăm nu doar ce pierdem, ci cine suntem dacă pierdem memoria și cultura noastră.
România este singura țară din Europa și probabil din lume, în care un individ cu sentimente antinaționale, revizionist și iredentist, a fost numit Ministru al Culturii Naționale. Cum a fost posibil să fie numit ministru al Culturii cineva care a călcat în picioare și a ars steagul național?
Vasile Petrovan
