În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, poezia română a rămas mai săracă. Atunci s-a stins Nichita Stănescu, unul dintre cei mai mari poeți pe care i-a dat România, un spirit liber, incandescent, care a trăit și a ars până la capăt în propria flacără.
În seara de 12 decembrie, Nichita ajunsese la București cu trenul, întors de la Drobeta-Turnu Severin, unde fusese martor la nunta unor prieteni apropiați. Deși obosit și vizibil slăbit, își păstrase, ca întotdeauna, dorința de a fi prezent, de a dărui poezie și prietenie. Odată ajuns acasă, durerile s-au intensificat. Crizele hepatice, care îl măcinau de ani de zile, au devenit insuportabile.
În toiul nopții, Nichita a fost dus la Spitalul de Urgență Fundeni. A mers pe picioarele lui pe coridoarele spitalului, conștient de gravitatea stării sale, încercând să rămână lucid până în ultima clipă. A privit moartea în față, cu acea verticalitate care îi definise nu doar poezia, ci și felul de a fi.
Puțin după ora 2 dimineața, în primele minute ale zilei de 13 decembrie, Nichita Stănescu a murit, diagnosticul oficial fiind stop cardio-respirator. În realitate, trupul său era devastat de ciroza hepatică, consecință a unei vieți boeme, trăite fără menajamente și fără compromisuri. Lupta cu alcoolul fusese una veche și pierdută. Prietenii știau, iar cei apropiați încercaseră, în ultimii ani, să-l salveze.
Dora, ultima sa soție, a făcut eforturi disperate pentru a-l proteja, organizând alături de prieteni o adevărată conjurație menită să-l țină departe de băutură.
:format(webp):quality(80)/https%3A%2F%2Fwww.gandul.ro%2F%2Fwp-content%2Fuploads%2F2016%2F03%2F15177781%2F2-nichita-stanescu-8.jpg)
Dar boala era deja instalată ireversibil. Așa cum avea să spună, cu dureroasă sinceritate, poetul Cezar Ivănescu, la autopsie s-a constatat că ficatul îi era complet distrus.
Nichita nu fusese niciodată un om al confortului sau al aparențelor. Trăia simplu, modest, fără mașină, fără dorința de acumulare. Iubea libertatea mai presus de orice și nu a acceptat niciodată să trăiască „în siguranță”. Alcoolul, care i-a grăbit sfârșitul, a făcut parte din această libertate autoasumată, din refuzul de a se adapta unor limite pe care nu le recunoștea.
Pe lângă dimensiunea sa de poet universal al limbii române, Nichita Stănescu a rămas în amintirea celor care l-au întâlnit și ca un spirit căutător al frumuseții lumii în care trăia. Călătoriile sale nu au fost numeroase, dar au fost mereu încărcate de curiozitate și de dorință de cunoaștere. Una dintre destinațiile care l-au marcat profund a fost Maramureșul, pe care l-a descoperit cu aceeași atenție cu care își sorbea versurile.
Într-un interviu în care vorbea despre experiența sa în nordul României, poetul mărturisea:
„Maramureșul, după părerea mea, este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume pe care am putut să le văd vreodată. N-am călătorit foarte mult în străinătate, dar cât mi-a trebuit am călătorit, am văzut câteva țări cum ar fi, să zicem, Anglia, Franța, Finlanda, Italia, Germania, țări minunate. Nicăieri n-am întâlnit însă un spațiu atât de miraculos și atât de splendid sufletește, de o frumusețe a peisajului și de o frumusețe morală așa cum l-am întâlnit în Maramureș și asta o spun nu pentru că sunt român, ci pentru că am constatat că așa este. Așa se face că după ce am descoperit Maramureșul am simțit nevoia la scurt timp să mă reîntorc și îndată ce condiția fizică îmi va permite din nou voi cerceta toți coclaurii maramureșeni, pentru că îmi dau o mare tărie, mie, personal, îmi revigorează propriile viziuni poetice.,,
Această mărturie a poetului nu este doar o declarație despre un loc deosebit, ci și o oglindă a felului în care Nichita își hrănea creativitatea: prin întâlnirea cu oameni, locuri și colțuri de natură încărcate de tradiție, sens și frumusețe.
În ultimele zile de viață, deși simțea că trupul îl trădează, Nichita a continuat să facă planuri, să vorbească despre viitor, să creadă, poate, că poezia îl va mai ține o vreme în viață. Nu s-a plâns, nu a cerut milă. A cerut doar aer. Și luciditate.
A murit la 50 de ani, fără urmași biologici, dar cu o operă care continuă să respire pentru generații întregi. Nichita Stănescu nu a părăsit cu adevărat lumea în acea noapte de decembrie. A plecat doar din trup. A rămas pretutindeni unde cuvintele sunt vii, unde limba română își caută sensul, unde poezia nu este explicație, ci revelație.
În fiecare 13 decembrie, nu comemorăm doar o moarte. Ne amintim de o conștiință poetică irepetabilă, de un om care a ales să trăiască fără măsură, pentru ca literatura română să câștige o eternitate.
Vasile Petrovan
