(…)
Când l-a rugat pe Nichita Hrușciov să-i aprobe să vină-n vizită la el acasă, acela l-a refuzat. Când în locul lui a venit Leonid Brejnev, Robert Maxwell a publicat la Londra două din cărțile liderului Uniunii Sovietice și Brejnev l-a primit în vizită. Brejnev a dat dispoziție ca portretul «englezului» să fie pus în «Casa Albă» din Teceu, în sala dedicată cetățenilor de vază care nu au uitat de unde au plecat și cu care se mândrește întreaga Uniune Sovietică.
În douăzecișidoi septembrie, anul o mie nouăsuteșaptezecișiopt, în Solotvino a fost mare agitație. Sosea Robert Maxwell de la Lemberg sau Lvov. Au vrut să-I arate realizările poporului. Le-a spus că-și dorește să ajungă cât mai repede acasă. Mii de oameni l-au așteptat în centru. N-a avut nevoie de traducător. Vorbea românește, ungurește și cehește. S-a urcat la tribuna improvizată și a spus : «E foarte bine aici, în țara asta, dar trebuie reintroduse demonstrațiile de protest atuncea când e cazul, altfel nu se poate conduce o țară». L-au dus la restaurant. Se știa că-i plac femeile. Cea mai frumoasă chelneriță din regiune l-a servit, scăpând tava de emoție.
Robert Maxwell a oferit șaizeci de milioane de dolari pentru refacerea drumului din cetatea Hustului și până-n Iaremcea. L-au refuzat. Le-a spus că măcar zece milioane să primească pentru refacerea canalizării și aducțiunii de apă în Solotvino. Nu puteau primi bani de la un capitalist. N-aveau aprobare.
L-au dus la Ocnele de sare și i-au oferit două statuete. I-au adus articole de îmbrăcăminte de la colhozul Dibrova. Viceprimarul de atunci era Iuri Iurevici, care mai trăiește.
L-au dus la primărie și Ana Andreievna Bihun i-a înmânat o copie după certificatul lui de naștere în care era înregistrat cu numele de : Mach Mendel Gerșovici Ion Ludvig Hach, cutatăl Hersch Leibovici și mama Iankelovici Ruhtel. A roșit și s-a scuzat : «A trebuit să-mi schimb numele că așa erau vremurile».
L-au dus la locul nașterii lui. A întrebat dacă mai sunt în Solotvino cele trei sinagogi, i-au spus că două au fost dărâmate și-n a treia funcționează brutăria.
A recunoscut fântâna din fața casei și a plâns. S-a dus la podul de peste Tisa și a privit înspre Sighet. La plecare a spart o sticlă de șampanie în mijlocul drumului, pentru că dorea să mai revină acasă.
Pe strada principală a apărut, agale, groparul. Robert Maxwell l-a oprit : «Laszlo, tu ești ?! Nu mă recunoști ? Eu sunt Gerșovici, colegul și prietenul tău». Au stat pe marginea drumului și au povestit.
A plecat. Nu s-a mai întors niciodată.
În anul o mie nouăsutenouăzecișiunu era pe iahtul lui «Lady Ghislaine». În patru noiembrie, la orele nopții, doi necunoscuți l-au imobilizat, i-au injectat în vena jugulară o bulă de aer. I-au aruncat trupul peste bord. După șaisprezece ore de căutări l-au găsit scafandrii. La zece noiembrie din același an a fost îngropat pe Muntele Măslinilor din Israel.”
***
Lui Margit i se încalecă brusc vocalele peste consoane. A trecut efectul celor douăzeci de grivne. E bine îmbrăcată. S-a așternut tăcerea în muzeul sării. Mă uit la exponate, flori de sare, exploatări vechi din secolul optșpe, o hartă a drumului sării, panouri de onoare cu comuniști fruntași în producție. Găsesc în ultima cameră un dulap cu rafturi. Cărți de specialitate, răsfoiesc filele îngălbenite. Pe raftul trei, înghesuit în stânga, dau de un caiet subțire, câteva zeci de file. Cameramanul îmi traduce dedicația : „Domnului Robert Maxwell, cu adâncă venerațiune vă sunt…”.
Am dormit în seara aceea la pensiunea din Solotvino. De dimineață, Margit mi-a xeroxat paginile de manuscris. Sunt chiar „Cronicile de la Herina”.
***
Odată acasă, l-am rugat pe bătrânul arhivar maghiar din Baia-Mare să-mi traducă manuscrisul.
„Indiferent cât costă, domnule”, i-am spus.
A zâmbit. În trei zile mi-a dat textul dactilografiat la un rând jumate, în românește. „Nu vă costă nimic, domnule Grigore, și oricând mai găsiți astfel de manuscrise, aduceți-mi-le”.
***
E treizeci septembrie două mii unsprezece. La „Mozi”, în Herina. M-a invitat parohul Chirilov Andreiuca. Am găsit o cameră ieftină la pensiunea „Maryelen”. În dimineața următoare sunt pregătit să pornesc pe străzile orașului. Parohul îmi prezintă pompierul de serviciu al cinematografului, unde rulează un film despre Cristos. Stă la bufet : batoane de ciocolată, răcoritoare, biscuiți, prăjituri. Într-un colț scrie cu creionul pe o hârtie prinsă de perete cu pioneze : „Loc de ospătare într-un oraș de la răspântia unor drumuri”.
Parohul îmi povestește despre oamenii din Herina.
„Frații Mixel vindeau butelii cu gaz. Nu le lua nimeni. În Herina sunt lemne, focul se face în sobe. Iosif Mixel a ieșit din magazinul lui în Piața Centrală, în brațe cu o butelie. Când a deschis robinetul și a apropiat un chibrit aprins a izbucnit o flacără de cinci metri înălțime. «Am dovedit orașului că gazul nu e periculos și că e bun pentru încălzit. Dacă tai pădurile nu poți avea lemne la nesfârșit», a zis Iosif către curioși.
«Nici gazul nu e pe vecie, Mixel», i-a răspuns unul, dând din mână a lehamite.”
Marian ILEA
Citește și
Editorialul de miercuri: Vizita patronului trustului de presă Mirror la Solotvino (I)
