Vacek – proză de Marian Ilea (I)

În fiecare sâmbătă, pe DirectMM.ro puteți citi proza ”Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”, de Marian Ilea. Volumul cuprinde trei nuvele: Casa din Piața Gorki, Vacek și Gravimetrul. Vă dorim lectură plăcută!

VACEK (1)

Mare influenţă avea acel bărbat şi prelat asupra locuitorilor din Medio Monte. În casa lui nu intrase nimeni. Chemat ori nechemat. Se născuse la Komarom. Din întâlnirea lui Francisc Kollowitch cu Maria Lillin de Pollack. Un comandant de fortăreaţă, cu o tânără muiere evlavioasă. Un trup vânjos, cu mersul crăcănat din pricină de călărie, o privire tăioasă şi poncişă la ochiul stâng şi o vorbă aruncată asupra oamenilor precum un bolovan dintr‑o catapultă; cu o alcătu- ire gingaşă, de carne şi spirit, obişnuită să îngenuncheze în faţa alta- rului din catedrala unde păstorea cardinalul Peter Parsuzay.

„Francisc Kollowitch şi Maria Lillin născută Pollack, sunteţi, în deplinătatea formalităţilor stabilite de Pontificele nostru şi în acordul vostru deplin, soţ şi soţie până când… şi din acel moment al ceremo- nialului nupţial se pornise muzica revărsată prin ţevile orgii, acoperind vorbele care îşi urmau traiectul lor prestabilit de mintea cardinalului Parsuzay. Sunete păstoase, gălbui, curgând pe aleea de marmură ce lega altarul de marea uşă de la intrarea în catedrală. Ajunse în parcul din faţă, se topeau în atmosfera verzuie în care irizau săgeţi vineţii strecurate de câte o rază mai îndrăzneaţă prin coroanele cireşilor. Şi ajungeau în oraş. În valuri de galben lămâi. Muzica acelei după amieze pierzându‑se în piaţa centrală a Komaromu‑lui.

„Aceeaşi muzică, mereu aceeaşi muzică”, îşi spunea cardinalul Parsuzay privind înspre pâcla luminoasă ce venea din afară până la jumătatea catedralei. „Bălţi de lumină înspre altar” îşi mai spunea cardinalul emoţionat. Privind înspre cei din faţa lui, îşi ridică dreapta şi rosti cu glas cântat: „Nu este nici un fel de bogăţie fără grija ei, nu este nici un fel de poftă de mărire fără urmarea căderii ei şi marele festin al plăcerilor trupului e numai amărăciune”.

Cardinalul Parsuzay n‑apucă să‑şi sfârşească ultimul cuvânt când simţi în jurul gâtului degetele butucănoase ale lui Francisc Kollowitch, urmate de o sudalmă gâfâită în urechea‑i dreaptă.

Seara, înainte de a se întinde în patul de lemn de stejar învelit cu un singur cearşaf de in, cardinalul Parsuzay se aplecase deasupra biro‑ ului său de lucru şi scrisese cu mână sigură:

„Chiar aşa de mincinos e cel care altceva gândeşte şi rostireai naşte vorbe de aiurea, ca şi acela care una promite şi alta împlineşte şi de pe sine se înşală, deloc la aproapele său nu chibzuieşte”.

După ce mai privi o dată, la lumina palidă a lămpii cu petrol, scri- erea măruntă şi înghesuită, cardinalul Parsuzay simţi un imbold ciu- dat venit dinspre spinare, ca o pală de vânt rece prelins pe gât înspre clavicula din dreapta. Semnă cu litere prelungi pe foaia de hârtie, suflă în lumânare şi se lăsă în voia umbrelor nopţii.

Joseph Mamer Leopold Kollowitch a fost botezat în catedrala din Komarom. Cardinalul Peter Parsuzay a spus cu voce răguşită: „Cruce are fiecare dintre noi, cei care ne‑am născut din femeie, căci dacă tru‑ pul îşi desface braţele, iată crucea”. Apoi l‑a botezat.

Casa comandantului de fortăreaţă era pe strada breslaşilor. O poartă din fier forjat cu arcade în formă de gondolă. În salon se în- tinsese masă mare. Cardinalul Peter Parsuzay se aşezase în fruntea bucatelor. Raţa pe varză nu era pricină de înfrânare.

„Micul Joseph va primi o educaţie excelentă în familia dumitale, domnule Francisc. Va avea şi talent deosebit şi dar pentru învăţătură fără de oboseală, aşa că‑i asigurez un viitor strălucit” zise cardinalul Peter Parsuzay.

„Îţi suntem recunoscători pentru acestea spuse de dumneata, domnule cardinal”, zise comandantul fortăreţei din Komarom. Îmi permit ca, la o nevoie, să te asigur că vei avea cele patru salve de tun”, mai zice Francisc Kollowitch.

„Nu‑şi va rătăci spiritul dacă altora nu le va place de el, cu faptele lor nu‑şi va bate capul şi nu‑şi va chinui gândurile. Timpul în curgere îi va fi slugă, iar spiritul îi va călăuzi drumul, domnule Kollowitch” zice cardinalul Parsuzay.

„Te crezi un mare înţelept, cardinale, şi totuşi ce nebun eşti”, zice îngândurat Francisc Kollowitch.

Era o seară răcoroasă de început de mai. Un imens cumulus nim- bus în formă de ciupercă, îmbujorat de asfinţit, părea gata să se arunce spre strada breslaşilor. Norii erau mânaţi de biciurile vântului ce bătea dinspre Marele Fluviu. Un fulger orbitor luminase Piaţa Olari‑ lor. Urmase un bubuit grav şi un ţiuit metalic.

„Parcă se crăpase cerul”, avea să‑şi amintească mult mai târziu doamna Maria Lillin Kollowitch.

„Aşază‑te pe scaunul din atelier, Joseph”, zice cardinalul Peter Parsuzay.

„Lângă Sfinxul de andezit de la Vác, care stă încremenit ca o san- tinelă, copacii mureau în picioare. Am văzut şi lanurile de orhidee ciclamen şi bej, plus un uriaş covor de crini de pădure, nene Peter” zice Joseph Kollowitch.

Tânărului, care împlinise opt ani în luna aprilie, îi plăcea să vină în reşedinţa episcopală. Trecea drumul. Împingea poarta din lemn masiv. Cât să se strecoare înăuntru. Se aşeza pe scaunul cu arcuri. Închidea ochii. Îşi cuibărea gândurile în fusta Mariei Lillin. De cu- loarea unei brazde de barba‑moşului cu pistrui. De‑acolo îşi muta gândurile în albastrul de nu‑mă‑uita şi se înviora de cum mângâia roz‑ciclamenul boscheţilor de rododendron. Tufe misterios parfu- mate ce însângerau zăpada de culoarea blănii de iepure.

Joseph îşi simţea nările inundate de parfum. Care blană de iepure? Poate câmpul învălurit de zăpada bej‑nisipie, precum dunele din deşert, cu solzişori foşnitori prin care zbura ameţit un pai pudrat de chiciură.

„Şi‑apoi, împlântat în spini, prinse a flutura ca un drapel de jucă- rie, nene Peter” zice Joseph aproape adormit.

„Zăpada roz‑liliachie ori de culoarea oţelului în azur, ori albă ca zahărul pudră de pe cozonaci, Joseph, e precum contemplarea sin- gură, ca lucrul frumos dar fără aroma viitorului fruct în el, se sea- mănă mult şi se culege puţin. Spiritul are un singur ochi care, de se îndreaptă spre mai multe cărări, ascultarea nu mai are nimic din virtute, ci e doar linguşire ori politeţe”, zice cardinalul Peter Parsuzay intrând în atelierul de croitorie. La parterul reşedinţei episcopale. Vechea lui pasiune. Nu era bucată de stofă din îmbrăcămintea‑i care să nu fi trecut pe masa de croi din lemn de stejar. Se lăcuise tăblia de atâta folosinţă. Măsura, desena cu creta, tăia, privea la lumina stre- curată prin fereastra ce da în strada breslaşilor.

Lucra la o pereche de nădragi de iarnă. Stofa groasă din lână îi umpluse cu scame halatul albastru. Cadou de la stareţul mănăstirii Fecioarei Maria de lângă Kosice.

Putrezeau merele în iarba livezilor din Komarom. Bocancii cu tăl- pile de lemn călcau moliciunea putredă a fructelor. Rămânea o zemu‑ ială cu miros înţepător. Se oţetea pământul. Noaptea se auzeau bufniturile parmenelor galben‑maronii şi căderile zgomotoase ale ionatanelor cu pieliţele roş‑verzui ca hărţile vechi în care se desena- seră cu tuş pământurile mănăstireşti.

„Au uitat puterea exemplului”, murmură cardinalul. „Ai văzut le- neşii toamnei din Komarom, Joseph, cuvântul din altar e făcut să mişte munţii din spiritul fiecărui loc, el e urmat de puterea exemplu- lui. Va trebui să învăţăm exemplul ca pe un cuvânt, tinere Kollowitch”, mai zice cardinalul Peter Parsuzay.

Când comandantul de fortăreaţă i‑a spus cardinalului: „Mare tâlhar trebuie să fie omul ca să poată trăi cinstit, domnule Parsuzay”, imediat după slujba duminicală din douăzeci şi patru septembrie, acela i‑a re- plicat: „Din acest moment n‑o să ne mai vedem, domnule Francisc”.

„Eşti exact ca slănina din coadă de câine, domnule cardinal”, i‑a răspuns Francisc Kollowitch hotărât să respecte dorinţa celui care era poreclit la Apus „Flautul Spiritului Sfânt şi Învăţătorul Înfrânării”.

(Va urma…)