În data de 15 iunie 1889 s-a stins, la doar 39 de ani, Luceafărul poeziei românești, scriitorul și gazetarul Mihai Eminescu. Născut Mihail Eminovici, poetul este unanim considerat cel mai important reprezentant al Literaturii Române. La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: „Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienați, de o embolie. Luceafărul poeziei românești, poetul nepereche…”. Unul dintre cei mai mari români murea “în cea din urmă mizerie”, după cum anunța sora sa, Harietta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-au ocupat de Eminescu, nota în unul din jurnalele sale: „Oricum ar fi, sfârșitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea și puterile se susțineau cu destulă vigoare. Un accident (Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun), însă de mică importanță, a agravat starea patologică a cordului și a accelerat moartea”. Tot medicul Tomescu nota după autopsie: „Eminescu n-a fost sifilitic… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce și intensă a facultăților sale intelectuale”.
S-a născut pe data de 15 ianuarie 1850, la Botoșani, fiind cel de-al treilea copil, din cei 11, ai căminarului Gheorghe și ai Ralucăi Eminovici. Și-a petrecut copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părintească. Aceste momente unice le evocă și în poeziile „Fiind băiet păduri cutreieram” sau „O, rămâi”. Anul 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În luna ianuarie a anului 1866, după moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul, elevii au scos o broșură, „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști”, în care apare și poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, semnată de Mihai Eminovici.
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef la ziarul „Timpul”. În 1883, scrie și marile lui poeme: „Scrisorile” și „Luceafărul”. În luna iunie a acelui an, surmenat, poetul s-a îmbolnăvit grav, fiind internat la spitalul doctorului Șuțu, apoi la un institut de lângă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii”, cu o prefață și cu texte selectate de Titu Maiorescu. La 15 iunie 1889, marele naționalist și poet român a murit.
Să devii poet național, publicând un singur volum de poeme în tot timpul vieții, scriind poezie, cum s-ar zice, „printre picături” (când mintea sa era, în același timp, împărțită între o mie de ocupații), presupune că ai ajuns în acel volum la o esență pură a sensibilității neamului tău, dincolo de care nu se mai poate spune nimic. Presupune existența unui „secret”. Eminescu este în literatura limbii române ceea ce este cuvântul „dor” în vocabularul ei. Cel mai romantic dintre realiști și cel mai realist dintre romantici, el a „distilat” acest dor specific românesc, a cărui traiectorie completă a zugrăvit-o de la Luceafărul clasic, romantic, cu caracter de basm, până la poemul postmodernist (da, cred că trebuie numit astfel) care este Odă (în metru antic). În opera sa se poate urmări întreaga istorie a literaturii române, de la doinele și baladele ei populare, până la cele mai culte poeme moderne – poetul s-a inspirat din primele și le-a anticipat, aproape profetic, pe cele din urmă, devenind el însuși piatra de temelie pe care aveau să-și construiască cele mai somptuoase palate toți poeții români, de la el încoace.
Lăcrimioara ZOTA
