Povestea protopopului Ștefan Bărbos din Ciocotiș (I)

Povestea lui Ștefan Bărbos, una dintre personalitățile istoriei bisericești maramureșene, va fi prezentată într-o serie de trei articole care urmăresc drumul său de la copilăria din Ciocotiș până la anii petrecuți în slujba comunității ortodoxe din Baia Mare și întoarcerea în satul natal. Pe baza documentelor istorice, vom reconstitui viața unui om care a traversat războaie, schimbări de frontieră și regimuri politice, dar care, în momentele cele mai dificile, a ales să rămână alături de oamenii pe care îi slujea.

PARTEA I

Din Ciocotiș la Baia Mare, povestea unui dascăl devenit preot

Există biografii care încep cu o funcție și tocmai de aceea spun prea puțin despre omul pe care încearcă să-l descrie. În cazul lui Ștefan Bărbos, dacă am porni direct de la anii în care a fost preot, paroh sau administrator protopopesc, am pierde tocmai partea care explică cel mai bine ce avea să devină. Înainte de a deveni preot a existat un copil crescut într-un sat în care biserica și școala țineau loc, într-un anumit sens, de centru al lumii. A existat apoi un elev trimis la carte, un tânăr implicat în viața comunității și, mai ales, un dascăl care a înțeles foarte devreme că a-i învăța pe ceilalți nu este doar o profesie, ci o formă de responsabilitate.

Ștefan Bărbos s-a născut la 27 decembrie 1888, în Ciocotiș, într-o veche familie ortodoxă a locului. Satul aparține astăzi comunei Cernești, dar lumea în care venea atunci pe lume era cu totul alta. Ciocotișul făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, iar oamenii trăiau într-o societate în care distanța dintre sat și marile centre politice era enormă. Statul exista, administrația exista, legile veneau de sus, dar viața reală se desfășura în cercuri mult mai mici și mai puternice: familia, gospodăria, biserica, școala, vecinătatea, satul. Acolo se învăța cine ești, cui aparții și ce înseamnă să fii dator altora.

Numele Bărbos era deja vechi în Ciocotiș și apare de-a lungul generațiilor în istoria locală, inclusiv în jurul școlii și al bisericii. Sunt amintiți preoți, dascăli și oameni implicați în viața satului, ceea ce înseamnă că Ștefan nu provenea dintr-un mediu indiferent față de carte sau față de instituțiile comunității. Nu trebuie să cădem în ispita de a transforma genealogia într-un destin inevitabil. Un om nu devine automat ceea ce au fost înaintașii lui. Dar copilăria lasă în fiecare dintre noi o anumită hartă morală. Învățăm devreme ce fel de oameni sunt respectați, ce lucruri merită apărate și ce înseamnă, în lumea din jurul nostru, să fii folositor.

Pentru un copil crescut într-un sat transilvănean de la sfârșitul secolului al XIX-lea, preotul și dascălul nu erau doar două profesii. Ei reprezentau accesul către două forme de depășire a condiției imediate: credința și cartea. Unul păstra legătura cu tradiția, celălalt deschidea drumul spre lumea scrisului. Iar într-o comunitate în care numeroși oameni nu știau să citească și să scrie, cartea avea o valoare mult mai profundă decât cea pe care i-o atribuim astăzi.

Ștefan urmează primele clase în Ciocotiș, după care pleacă la Baia Mare pentru studiile gimnaziale și liceale. Mai târziu, sursele îl vor consemna drept absolvent al Liceului „Gheorghe Șincai”. Baia Mare intra astfel foarte devreme în existența sa, cu mult înainte ca numele lui să fie legat de parohia ortodoxă și de Protopopiat. Pentru adolescentul venit din Ciocotiș, orașul era însă, înainte de toate, locul în care își continua educația.

Astăzi trecerea de la sat la liceu ni se poate părea o succesiune firească. În epoca lui Bărbos nu era deloc așa. Continuarea studiilor presupunea costuri, drumuri, o anumită poziție a familiei față de educație și, mai ales, convingerea că merită să investești într-un viitor care nu aducea imediat un câștig material. Un copil trimis mai departe la școală era, într-un fel, desprins pentru o vreme din economia firească a gospodăriei. Mâinile lui nu mai erau folosite zilnic la muncile casei, pentru că trebuiau să țină cărți. Această alegere avea să-l definească.

În 1910, când avea numai 21 de ani, îl găsim deja implicat într-un episod care pare minor la prima vedere, dar spune enorm despre lumea în care se formase. Comunitatea din Ciocotiș avea nevoie de o școală nouă. Numărul copiilor crescuse, iar vechea clădire nu mai era suficientă. Proiectul prevedea două săli de învățământ și locuință pentru dascăli. Pentru sat însă construcția nu era o investiție abstractă, venită dintr-un buget îndepărtat. Oamenii trebuiau să contribuie efectiv la ea. S-au stabilit sume în funcție de posibilitățile familiilor, iar cei care aveau animale și care trebuiau să transporte piatra necesară. Ceilalți participau prin bani sau prin muncă.

În protocolul acelei adunări, Ștefan Bărbos apare ca notar al ședinței. Nu este o funcție spectaculoasă. Tocmai de aceea este atât de importantă. Îl vedem pentru prima dată nu ca personaj istoric, ci ca tânăr al satului, așezat probabil la o masă, consemnând hotărârile oamenilor. În jurul lui se discutau bani, piatră, muncă și viitorul copiilor. Iar ceea ce hotărau toți împreună era că merită să facă un efort pentru școală. O asemenea experiență poate părea măruntă, dar are o semnificație profundă. În lumea lui Bărbos, instituțiile nu apăreau de la sine. Ele se construiau. O școală nu era doar o clădire a statului, ci rezultatul unui efort comun. Cineva scotea bani dintr-o gospodărie care nu avea prea mulți. Altul aducea piatra. Altul muncea. Altul scria procesul-verbal. Și toți acceptau că există lucruri care merită construite chiar dacă rodul lor nu se vede imediat. Probabil că de aici începe una dintre ideile care vor reveni, sub alte forme, în toată viața lui Ștefan Bărbos: comunitatea nu este un cuvânt frumos, ci o sumă de responsabilități asumate.

Câțiva ani mai târziu, tânărul din Ciocotiș devine învățător la Rohia. Această perioadă trebuie privită cu mult mai multă atenție decât lasă să se înțeleagă biografiile scurte. Nu a fost un simplu popas înainte de preoție. Dăscălia pare să fi fost una dintre etapele fundamentale ale formării sale. În lumea satului transilvănean, dascălul avea o poziție aparte. Nu era doar omul care îi învăța pe copii alfabetul și socotitul. Deseori scria acte, citea scrisori pentru ceilalți, ajuta la formularea cererilor, era implicat în activitățile culturale și participa la viața comunității. Școala nu se închidea odată cu ora de curs, iar profesia nu se termina la ușa clasei. Ștefan Bărbos a înțeles repede acest lucru.

În iarna anilor 1911–1912, la Rohia, organizează cursuri pentru adulții care nu știau să citească și să scrie. Treizeci și cinci de oameni au fost instruiți, iar rezultatele au fost considerate suficient de bune încât activitatea să fie consemnată și apreciată. Oamenii reușeau, între altele, să-și pună singuri semnătura pe hârtie. Trebuie să ne oprim puțin aici, pentru că în limbajul nostru de astăzi expresia „curs de alfabetizare” riscă să înghețe într-un termen tehnic ceea ce, de fapt, era o schimbare profundă în viața unui om. Un adult care nu știa carte trăia într-o dependență aproape continuă față de cei care știau. Nu putea citi singur o scrisoare venită de la un fiu plecat departe. Nu putea verifica un document. Nu putea completa o cerere. Nu știa întotdeauna ce scrie pe hârtia pe care i se cerea să o semneze. Uneori nu putea nici măcar să semneze. În momentul în care învăța să-și scrie numele, ceva se modifica în relația lui cu lumea. Nu devenea savant și nici nu ieșea din sărăcie, dar câștiga o parte de autonomie. Între el și text nu mai trebuia să existe mereu un intermediar. Ștefan Bărbos făcea parte dintre oamenii care ofereau această autonomie.

Aici se află, cred, una dintre primele chei pentru înțelegerea personalității sale. Înainte să fie cleric, el a lucrat direct cu vulnerabilitatea omului. A văzut ce înseamnă lipsa accesului la educație și a descoperit probabil că cele mai importante schimbări nu se produc prin gesturi mari, ci prin răbdarea de a sta lângă cineva până când înțelege. Este o lecție pe care dascălul și preotul o au în comun. Amândoi lucrează cu timpul celuilalt. Nu poți obliga un copil să înțeleagă mai repede decât poate. Nu poți transforma un adult analfabet într-un om alfabetizat printr-o singură explicație. După cum, mai târziu, nici credința, încrederea sau solidaritatea unei comunități nu se construiesc prin ordine. Ele se cultivă.

Răbdarea aceasta explică poate ceva din comportamentul lui Ștefan Bărbos din deceniile următoare. Nu pare să fi fost omul gestului impulsiv, ci al continuității. Va exista și un moment al refuzului categoric, dar până acolo viața lui va fi formată mai ales din muncă repetată, din prezență și din responsabilități asumate în timp.

Activitatea sa la Rohia s-a înscris și în atmosfera culturală creată de ASTRA, care în acei ani ducea o muncă enormă de răspândire a educației și culturii în comunitățile românești din Transilvania. Bărbos nu era, prin urmare, izolat într-o școală de sat. Făcea parte dintr-o generație care vedea educația drept una dintre formele prin care o comunitate își putea îmbunătăți condiția și își putea păstra identitatea. Este foarte important să nu privim retrospectiv această lume doar prin lentila evenimentelor politice care aveau să urmeze. Înainte de protopopul din anii ocupației a existat un om preocupat, pur și simplu, ca ceilalți să știe carte. Or, această preocupare spune poate mai mult despre el decât o funcție bisericească obținută mult mai târziu.

În jurul lui însă lumea se schimba cu o viteză nemaivăzută. Generația născută la sfârșitul secolului al XIX-lea avea să trăiască una dintre marile fracturi ale istoriei europene. Primul Război Mondial a distrus imperiul în care Bărbos se născuse, iar anul 1918 a schimbat complet cadrul politic al existenței sale. Transilvania intra în componența României, vechile administrații dispăreau, altele se construiau, iar instituțiile românești căpătau un spațiu cu totul nou de dezvoltare. Pentru un om format în jurul școlii și al comunității, această schimbare deschidea posibilități pe care generațiile anterioare nu le avuseseră.

În mai 1922, îl găsim deja implicat în viața ortodoxă a Băii Mari. Participa la o ședință a conducerii comunității, alături de oameni ai orașului, ingineri, dascăli, funcționari și gazetarul Ioan Rodina. Este o informație importantă nu doar fiindcă îl plasează la Baia Mare, ci pentru că ne arată că apropierea sa de viața Bisericii nu începe odată cu hirotonirea. El era deja unul dintre oamenii care considerau că organizarea comunității îi privește direct. Iar aici se vede încă o dată continuitatea dintre dascăl și viitorul preot. Nu pare să fi plecat din școală pentru că ar fi renunțat la ideea educației. Mai degrabă, orizontul responsabilității lui s-a lărgit. Biserica oferea, în epoca respectivă, o altă formă de slujire a aceleiași lumi pe care o cunoscuse foarte bine ca învățător.

Urmează studiile teologice la Cluj. Documentele îl consemnează la Academia Teologică, iar biografiile ulterioare îl prezintă drept absolvent al studiilor teologice clujene. Nu cunoaștem încă în detaliu fiecare an al parcursului său universitar și nici toate împrejurările în care a făcut trecerea de la cariera didactică la cea preoțească. Dar alegerea pare, privind în urmă, mai puțin o schimbare de direcție decât maturizarea unei vocații.

Se căsătorește cu Lucreția din Săcălășeni, după care ajunge preot în Ciocotiș. Lucreția este una dintre prezențele despre care documentele spun foarte puțin. Numele ei apare, originea ei apare, dar omul rămâne în spatele informației. Este o nedreptate pe care o întâlnim aproape pretutindeni în documentele epocii. Istoria a reținut funcțiile bărbaților și a lăsat adesea femeile din familiile lor într-o penumbră aproape completă. Totuși, nu putem înțelege cu adevărat un preot de mir fără să înțelegem măcar faptul că existența lui era și una familială. Misiunea lui nu se desfășura în vid. Mutările, lipsurile, războaiele și riscurile urmau să fie trăite și de cei de acasă. Peste ani, când va avea de ales între a pleca și a rămâne într-un oraș intrat într-o perioadă de nesiguranță, alegerea nu va fi numai a unui cleric. Va fi alegerea unui om care avea o familie în spate și, prin urmare, avea mult mai mult de pierdut decât propria funcție.

Înainte de toate acestea însă, revenirea lui la Ciocotiș ca preot avea o semnificație aparte. Se întorcea în satul din care plecase la școală, dar nu ca același om. Copilul devenise dascăl, dascălul devenise teolog, iar acum revenea într-o altă responsabilitate. Există oameni care își petrec viața încercând să se îndepărteze cât mai mult de locul din care au plecat. Pentru alții, lumea se lărgește fără ca locul originar să dispară vreodată din interiorul lor. Ștefan Bărbos pare să fi aparținut celei de-a doua categorii. Ciocotișul nu era numai punctul de pe hartă unde se născuse. Era lumea în care învățase primele semnificații ale cuvintelor „școală”, „biserică”, „sat”, „obligație”. Iar după ce văzuse și altceva, revenea acolo cu o responsabilitate mai mare.

Până la acest moment, viața lui pare să se fi construit prin acumulare. Nimic spectaculos în sensul eroic al cuvântului. Nicio scenă dramatică menită să intre în legendă. Mai degrabă o succesiune de trepte: copilul trimis la școală, adolescentul care ajunge la Baia Mare, tânărul implicat în viața satului, dascălul de la Rohia, alfabetizarea adulților, activitatea culturală, apropierea de comunitatea ortodoxă, teologia, familia, preoția. Caracterul unui om se construiește tocmai în asemenea ani. Crizele nu ne creează din nimic. Ele scot la lumină ceea ce s-a format în noi înainte ca ele să apară.

În cazul lui Ștefan Bărbos, prima jumătate a vieții îi oferise câteva convingeri simple, dar puternice. Că educația schimbă omul. Că instituțiile comunității nu există fără efortul celor care le susțin. Că responsabilitatea nu se termină odată cu programul de lucru. Că uneori trebuie să faci ceva pentru ceilalți fără să știi dacă vei vedea tu însuți rezultatul. În 1937, toate aceste experiențe aveau să capete o altă greutate. Baia Mare îl chema din nou. Orașul în care fusese cândva elev urma să devină locul maturității sale, al conducerii unei comunități și, câțiva ani mai târziu, al celei mai grele încercări din viața sa. Până atunci Ștefan Bărbos îi învățase pe oameni să citească și îi slujise ca preot. Foarte curând avea să afle cât de greu este să ții o comunitate împreună atunci când istoria începe să o desfacă.

Va urma: În Partea a II-a – Baia Mare, Protopopiatul și anul în care lumea s-a rupt.

Surse de documentare: istoricul Protopopiatului Ortodox Român Baia Mare; documente și lucrări ale Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului; lucrări de istorie locală privind Ciocotișul și comuna Cernești, inclusiv cercetările realizate de Valentin Băințan și colaboratorii săi; documente și publicații ASTRA; „Revista Arhivei Maramureșene”; studii ale Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș; publicații și anuare bisericești din epocă.

Vasile Petrovan

Citește și: