Povestea podurilor peste Tisa și a Maramureșului despărțit de războaie și granițe

Deschiderea noului pod peste Tisa este un prilej de a răsfoi paginile unei istorii în care acest râu a legat, dar a și despărțit oamenii Maramureșului. Evenimentul de astăzi ne îndeamnă să ne amintim de vremurile în care acest râu nu despărțea țări, ci străbătea un Maramureș întins pe ambele sale maluri. Dincolo de apă trăiau rude, prieteni, oameni care împărțeau aceleași bucurii și necazuri, iar podurile făceau parte din firescul vieții lor.

Tisa și Maramureșul habsburgic – secolul XVIII / Sursă originală: Arhivele de Stat ale Austriei, Kriegsarchiv

În Evul Mediu, Maramureșul s-a constituit ca o regiune distinctă în cadrul Regatului Ungariei, fiind organizat ulterior ca unul dintre comitatele acestuia. Teritoriul său cuprindea depresiunea străbătută de Tisa și văile afluenților săi, cu așezări situate de o parte și de alta a râului. În perioada dominației habsburgice și, mai târziu, în cadrul Austro-Ungariei, Sighetul, cunoscut sub numele de Máramarossziget, a devenit principalul centru administrativ și comercial al comitatului. Dezvoltarea orașului era legată de resursele naturale ale regiunii, de exploatarea pădurilor și a sării, de agricultură, meșteșuguri și comerțul desfășurat pe drumurile care traversau această parte a Carpaților.

Pentru locuitorii de atunci, Tisa reprezenta un element firesc al geografiei locale, nu o limită între două țări. Pe cele două maluri se aflau comunități de români, ruteni, maghiari, evrei și alte grupuri etnice, ale căror relații economice și sociale contribuiau la viața unei regiuni cu o identitate istorică proprie. Sighetul întreținea legături directe cu Slatina, localitatea cunoscută astăzi ca Solotvino, dar și cu Teceu, Hust și alte așezări din nordul Maramureșului. Oamenii traversau râul pentru negoț, pentru a merge la școală, pentru a lucra sau pentru a-și vizita rudele, iar podurile deveniseră indispensabile unei circulații dezvoltate în timp.

Una dintre cele mai vechi treceri cunoscute între Sighet și Slatina datează din secolul al XVIII-lea, când cele două localități erau legate printr-o punte de lemn. Potrivit informațiilor istorice consemnate și într-o declarație prezentată în Parlamentul României la 13 februarie 2007, în anul 1880 aceasta a fost înlocuită cu un pod metalic, corespunzător nevoilor de transport ale vremii. Era perioada în care dezvoltarea căilor ferate și intensificarea schimburilor comerciale modificau infrastructura regiunii, iar trecerile peste Tisa dobândeau o importanță economică tot mai mare.

Vărsarea râului Iza în Tisa. Pe malul celălalt se află Ucraina, localitatea Slatina (Solotvino) – 1910 / Fortepan.hu

Sfârșitul Primului Război Mondial a schimbat însă configurația politică a Maramureșului. Destrămarea Austro-Ungariei și reorganizarea teritorială a Europei Centrale au adus vechiul comitat în centrul unor negocieri internaționale. La 1 decembrie 1918, românii maramureșeni au participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, iar în ianuarie 1919, în contextul confruntărilor militare din regiune, armata română a ajuns să controleze temporar și teritorii situate la nord de Tisa. Situația a rămas însă în schimbare, iar negocierile diplomatice din anii 1919–1920 au dus la stabilirea unei noi frontiere.

Județul Maramureș – perioada interbelică / PROF. DR, I , DERMER , CROMOLITOGRAFIE

Un document al Marelui Stat Major român, datat 8 aprilie 1920, consemna hotărârea guvernului de a evacua teritoriul Maramureșului situat la nord de Tisa, atribuit Cehoslovaciei prin aranjamentele de pace. Documentul atrăgea atenția asupra dificultăților economice și geografice pe care împărțirea regiunii urma să le provoace părții sudice și menționa posibilitatea negocierii unor rectificări de frontieră. Aceste preocupări arată că urmările separării erau cunoscute autorităților încă din momentul adoptării deciziilor teritoriale.

În urma stabilirii frontierei, aproximativ 3.381 de kilometri pătrați din Maramureșul istoric au rămas în România, în vreme ce partea nordică, de circa 6.873 de kilometri pătrați, a fost integrată Cehoslovaciei. Din punct de vedere administrativ, vechiul comitat încetase să mai existe ca unitate teritorială, însă relațiile dintre comunități nu au dispărut odată cu trasarea graniței.

Un detaliu istoric deosebit de interesant este faptul că, în perioada interbelică, Tisa a continuat să fie traversată frecvent, în ciuda existenței frontierei româno-cehoslovace. O cercetare publicată în volumul Satul maramureșean 1945–1989. Viața socială, economică, politică și cultural-religioasă arată că, între 1920 și 1940, în sectorul de graniță funcționau opt poduri, dintre care cinci rutiere și trei feroviare. Regimul relativ permisiv al frontierei permitea continuarea schimburilor economice și a relațiilor familiale. Mai mult, cadre didactice din România predau în localitățile maramureșene aflate în Cehoslovacia, iar elevi din nordul regiunii traversau zilnic podul de la Sighet pentru a urma cursurile liceale.

Această realitate spune mult despre viața de atunci. În vreme ce tratatele internaționale stabiliseră o frontieră între două state, oamenii continuau să folosească drumurile pe care le cunoscuseră înainte de război. Legăturile de proprietate, comerțul și relațiile de rudenie se păstraseră, iar podurile aveau rolul de a menține funcțională o regiune împărțită politic, dar încă apropiată prin structura sa economică și socială.

Sighetul văzut din Slatina – 1939 / Fortepan.hu

Al Doilea Război Mondial a adus o nouă succesiune de schimbări teritoriale. În martie 1939, partea nordică a Maramureșului istoric a intrat sub controlul Ungariei, iar după Dictatul de la Viena din 30 august 1940, partea sudică a regiunii a fost, la rândul ei, inclusă în teritoriile cedate Ungariei. Situația s-a schimbat din nou în toamna anului 1944, odată cu înaintarea trupelor sovietice și retragerea forțelor germane și maghiare.

Podul peste Tisa de la Teceu – 1940 / Fortepan.hu

În această perioadă a fost distrus și vechiul pod metalic dintre Sighet și Slatina. Sursele istorice locale atribuie distrugerea trupelor germane aflate în retragere, însă în documentările publicate apar diferențe privind împrejurările exacte ale operațiunii. Cert este că podul, care asigurase vreme de decenii o legătură importantă între cele două localități, a dispărut în timpul războiului. Alte treceri rutiere peste Tisa au fost distruse sau scoase din funcțiune, iar instalarea regimului sovietic după 1945 a făcut ca vechile legături dintre comunități să fie întrerupte pentru o perioadă îndelungată.

La sfârșitul războiului, partea nordică a Maramureșului a fost integrată Uniunii Sovietice, în urma transferării Ruteniei Subcarpatice din componența Cehoslovaciei către URSS, formalizat în anul 1945. Tisa a devenit astfel frontieră româno-sovietică, iar circulația dintre localitățile aflate la distanțe mici una de cealaltă a fost sever restricționată. Pentru familiile despărțite de râu, schimbarea a avut consecințe mult mai profunde decât simpla apariție a unor formalități de frontieră.

În nordul Maramureșului au rămas comunități românești importante, în localități precum Slatina, Biserica Albă, Apșa de Jos și Apșa de Mijloc, care și-au păstrat limba și o parte însemnată a tradițiilor locale. Studiile dedicate istoriei regiunii subliniază rolul comunităților rurale, al relațiilor familiale și al practicilor religioase în conservarea identității culturale în perioada sovietică. Existența unei frontiere strict controlate a diminuat însă contactele directe cu satele aflate în România, schimbând profund relațiile care se dezvoltaseră de-a lungul secolelor.

Prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est și proclamarea independenței Ucrainei, la 24 august 1991, au creat premisele reconstruirii unor legături istorice. Una dintre inițiativele cele mai importante a vizat refacerea podului dintre Sighetu Marmației și Solotvino. În anul 1999, proiectul a beneficiat de finanțare europeană prin programul PHARE-CREDO, fiind reluată astfel ideea unei treceri rutiere directe între localitățile despărțite de Tisa. Lucrările s-au încheiat la începutul anilor 2000, dar deschiderea circulației a fost amânată de mai multe ori, din cauza dificultăților administrative și a pregătirii infrastructurii de frontieră.

Momentul decisiv a venit la 15 ianuarie 2007, când podul istoric și Punctul de Trecere a Frontierei Sighetu Marmației–Solotvino au fost inaugurate oficial, în prezența președinților României și Ucrainei, Traian Băsescu și Viktor Iușcenko. Evenimentul a avut loc la numai două săptămâni după aderarea României la Uniunea Europeană și a atras mii de oameni pe cele două maluri ale râului. Presa vremii a relatat emoția locuitorilor, pentru care redeschiderea podului nu reprezenta doar o îmbunătățire a circulației, ci și posibilitatea de a recupera o legătură întreruptă de război și de deceniile de izolare.

Podul inaugurat în 2007 avea o lungime de 227,5 metri și o lățime maximă de 3,8 metri, fiind destinat circulației vehiculelor de până la 3,5 tone. Construcția a întâmpinat ulterior probleme tehnice și a necesitat intervenții, însă importanța sa pentru relațiile dintre Sighet și comunitățile de pe malul ucrainean a rămas considerabilă.

Privită în ansamblu, istoria podurilor peste Tisa reflectă transformările prin care a trecut Maramureșul în ultimele două secole. De la vechile punți de lemn la construcțiile metalice ale secolului al XIX-lea, de la frontiera stabilită după Primul Război Mondial la distrugerile din 1944 și izolarea din perioada sovietică, fiecare etapă a modificat relațiile dintre comunitățile aflate pe cele două maluri. Ceea ce odinioară reprezenta un drum obișnuit către târg, școală sau rude a devenit, în anumite perioade, o traversare imposibilă.

Noul pod dintre Sighetu Marmației și Bila Țerkva, deschis la 8 octombrie 2026, adaugă un capitol acestei istorii îndelungate. Dincolo de importanța sa pentru circulația dintre România și Ucraina, construcția readuce în atenție trecutul unei regiuni a cărei dezvoltare s-a sprijinit vreme de secole pe legăturile dintre cele două maluri ale Tisei. Pentru că istoria Maramureșului nu se încheie la actuala frontieră de stat, ci continuă în așezările de dincolo de râu, în documentele vechi, în tradițiile păstrate și în memoria familiilor care au cunoscut, de-a lungul generațiilor, atât apropierea, cât și despărțirea.

Iar dacă granițele au schimbat de mai multe ori apartenența politică a acestor locuri, Tisa a continuat să curgă prin același Maramureș istoric, păstrând între malurile sale povestea oamenilor care au construit poduri pentru a putea ajunge unii la ceilalți.

Vasile Petrovan

Citește și: