„Osima” – proză de Marian Ilea, partea a XII-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Osima”, de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

XII

Da, poate era o pată mare pe inimă. Poate din vremea când locuiam în districtul doisprezece al Vienei, într-o singură încăpere: tata, mama şi cu mine. Când o fetiţă doarme cu părinţii aude oftaturile mamei și gemetele tatălui. Dar poate nu e asta. Poate că e de atunci când mama mi-a şoptit: „Îmi pare rău, Clothilde, dar a murit exact unde şi-a dorit, în lemnăria din spate, liniştit”. „Cum așa, mamă?” „Când cioplea, Clothilde, a murit cu lemnul în poală. E mai bine, că nu-l mai doare nimic”.

După ce funcţionarii de la primărie au venit să-l îngroape pe tata, nu s-a mai putut locui în casa aia. Într-o dimineaţă a căzut o ţiglă în capul unui copil, o femeie s-a rostogolit pe trepte. Un bărbat s-a spânzurat, atârna în mijlocul camerei, era vânăt, sub el nu s-a găsit nici un scaun. O tânăra s-a aruncat de la etajul patru. S-a găsit cadavrul unui copil în puţul din spatele casei. Mai erau și zgomotele din pereţi şi din pardoseli. Primăria a hotărât să ne mute. Poşta a primit casa din care şi-a făcut un sediu local.

Când s-a împlinit anul de când murise tata ne-am dus la cimitir. Mama a înconjurat mormântul de trei ori cu fir de lână neagră. „Facem asta, Clothilde, ca să nu avem strigoi în familie”, mi-a spus. După trei zile ne-am mai dus o dată în cimitir şi am făcut la fel. Şi asta a fost tot.

XXX

După ce m-am trezit fără tată şi apoi fără adăpost, am ajuns fata lui Stephan Vitebsk. Clothilde zisă Babette, întrebai în districtul doisprezece al Vienei, mergeai pe Engerthstrasse la numărul 188, și citeai firma de la intrare „Respect sex workers”. Te așteptau: „Țâţe mari, cur mărişor, preludiu obligatoriu, vorbe pipărate, mieunat, umezit rapid” (din catalogul de prezentare). De unde reiese că o așa femeie nu-l putea rata pe un bărbat ca Luther Schuller. Am ocolit locurile alea infecte şi ieftine din Viena. În clădirea de pe Engerthstrasse, aveam sufragerie, camere de duş, tot ce era trebuincios. În cameră aveam o lampă cu picior, de sticlă verde, florile de bronz, oglinda mare, un vas garnisit cu cireşe de porţelan, o toaletă de nichel cu măsuţă de lemn negru, fotolii, o canapea de pluş şi patul. Mâncam borş cu buruieni, fasole verde, linte, mazăre şi prune uscate. Am lucrat şi-n Ignazgasse şi-n Oelweingasse. Unde mă trimitea Vitebsk acolo mergeam. Mă luptam atunci cu propaganda. Era scris în multe vitrine din centru că: „Femeile depravate ale Vienei măresc numărul pacienţilor cu boli venerice”.

N-am stat, încă, să mă gândesc serios la perioada aceea. Am ajuns la Vitebsk prin Orosz, fiul doamnei Ibolya, un vecin din cartierul nostru. Orosz a fost primul. Adică m-a prins și m-a dus în pădurea de lângă Baden. Mi-a fost scârbă, l-am urât. Apoi mi-a fost milă. A ajuns prin temniţele de la Szeged, Kufstein şi Lemberg. S-a îmbolnăvit de tuberculoză. După vreo trei ani, când ne-am reîntâlnit, mai rămăsese din el doar umbra, unde era bărbatul din calea căruia fugeau toţi ? Nu m-a recunoscut și nu l-am oprit din drum. Eram fata lui Vitebsk și aveam treabă. Umblam cu trăsurile prin Viena. Ştiu de la doamna Ibolya că a murit cu capul pe masă, în cârciuma La Catârul Sălbatic.

Visam ofiţeri austrieci înalţi şi bine legaţi, îmbrăcaţi în tunici albe, roşii sau albastre şi cu tricornuri pe cap. N-am prea prins din ăştia. Aveam un popor de negustori şi studenţi. Nu puteai umblau pe străzile oraşului. Era periculos. Mă opream la o biserică din centrul Vienei. Mă uitam la un basorelief albicios cioplit în piatră. Închideam ochii şi vedeam ospăţul de la nunta Clothildei: farfuriile, cuţitele şi alte tacâmuri, paharele, vinurile străine şi băuturile spirtoase, scaunele cu spătar, furculiţele, sfeşnicele şi policandrele, covoarele şi candelabrele, bucătarii aduşi din Danzing, şi cei câţiva gornişti și muzicanţii sosiţi din Lemberg. Oile, gâştele, raţele fripte, miile de pâini şi halbele de bere cu guler. Când visezi timpul trece mai iute.

Din păcate, și în Viena au apărut comisarii de castitate. Am primit o citaţie, m-am prezentat în faţa domnului comisar Stephan Vitebsk. L-am privit în ochi. Se uita rușinat în hârtii. Patruzeci de curve. Ne-au trimis în oraşele de dincolo de Lemberg. Cu delegaţie. Cu hârtii care trebuiau prezentate primarilor. Trei s-au dus la Wrocha, patru la Tatariv… eu am nimerit la Solotvino. Aveam două săptămâni pentru a părăsi Viena. „E nevoie de voi pe-acolo. Vă veţi mărita. Veţi face copii frumoși”, ne-a spus Comisarul de castitate. Aveam biletele de tren plătite.

„O să am grijă de tine, Babette”, mi-a şoptit Comisarul de castitate Stephan Vitebsk. O minciună mare.

Dar cum am ajuns eu în Herina? În tren am fost toate patruzeci. Nu mai plecasem niciodată cu trenul din Viena. Am coborât pe peronul gării din Lemberg. Schimbam trenul către Wrocha şi Iaremcha. Din Tatariv am rămas singură. Am pornit pe drumul Vienei care ducea la Hust. Eram obosită. Plină de praf. Am ajuns la o mănăstire pentru odihnă, mâncare şi rugăciune. I-am cunoscut pe cei şase călugări care lucrau la fabrica de bere mănăstirească. Rețeta berii Mutter se transmitea prin viu grai, din generație în generație de călugări. Eu mi-am notat fiecare amănunt. În trei săptămâni am învățat meşteşugul. Aveau cazane de fierbere, spaţiu de frig. Se făcea printr-o dublă fermentaţie. Apa se aducea prin uluce de lemn direct de la un izvor din munte. Berea Mutter se ţinea în butoaie de stejar. Se produceau un milion de litri de bere pe an. Aşa s-a născut ideea Berăriei Luther din Herina cu fabrica ei de bere cu tot și cu toate acareturile.

Nu m-am prezentat la autorităţile din Solotvino. Nu mi-a plăcut ce scrisese comisarul de castitate în hârtiile care m-au însoţit tot drumul. Am ars foile alea şi am împrăştiat cenuşa. Solotvino era un oraș mineresc, în parc cânta fanfara. În fiecare an, se punea o cruce aurită în vârful bisericii. Era mereu furată şi înlocuită cu o cruce de aramă. La mină ajungeai din uliţa evreilor. I-am cunoscut pe mineri. Îşi ziceau tăietori de sare. Întâi erau minerii „tăietori de postav” care primeau nouă coţi de material. Erau plătiţi zilnic. Fiecare îşi ridica seul trebuitor pentru a avea lumină în adânc. În fiecare săptămână fiecărui miner i se distribuia un bolovan de sare. Apoi erau minerii străini. Lor li se dădea săptămânal o pălărie plină cu sare. Pe poarta de intrare în curtea minei erau sculptate capete de vaci. În Solotvino minerii își ridicaseră case înalte construite din piatră.

Soseau domni şi doamne de la Budapesta şi Viena pentru tratamentele cu băi cu apă sărată contra artritelor şi reumelor. Făceau inhalaţii cu molid, aerosoli de sare pentru plămâni. M-am apucat de treabă. Munceam ceea ce ştiam, ceea ce mă învăţase Stephan Vitebsk. Eram pe cont propriu. Mi se zicea: Babette. Vindeam în fiecare duminică, sute de coţi de postav în Herina, Tatariv şi Wrocha. Erau nopţi în care porneau căruţele pline cu sare, la lumina lunii, către Viena. Sărutam sarea aia, care ajungea și în districtul doisprezece. O vedeam pe doamna Ibolya cumpărându-și o pungă plină cu praful alb. Direct din căruţă. Plângeam.

În Solotvino erau două altare sculptate în sare. Minerii coborau pe scări de sfoară în puţ. Era şi o scară din lemn. Îi zicea „scara bogaţilor”. În luna octombrie sosea „Gratis Portion-ul” de la Hust. Cerealele se repartizau fiecărui lucrător. În luna noiembrie aveam ce vinde în Wrocha. Câştigam bine. Trăiam cu un ţigan mare la trup. Își zicea pierzător de oameni. Râdea. Era slut la faţă, cu privirea iute, te băga în friguri la prima căutătură. După ce m-am mutat în Herina, am auzit că a ajuns să trăiască și să moară călugăr la o mănăstire.

În Herina am locuit pe strada Strâmbă, lipită de piața unde se vindeau: raţe, găini, gâşte, curcani, purcei; urmau prăvăliile de peşte, de oale, pânzeturi, dughenele cu mărunţişuri. Mi-a plăcut Herina încă din prima zi. M-am declarat doamnă. A venit un Comisar de poliţie, într-o seară, a bătut la uşă, am deschis, m-a întrebat: „Sunt multe doamne ca dumneata, Babette”. „Nici noi nu ştim câte suntem”, i-am răspuns. „Aş vrea ceva deosebit, Babette, stau cu nevasta de douăzeci de ani, e cam la fel în fiecare noapte”, mi-a răspuns făcându-mi cu ochiul.

„Mă supun cu onor, domnule Comisar”, i-am zis.

XXX

În Berăria Luther, Comisarul de poliţie Vitebsk continuă să mănânce gomboţi. Doamna Clothilde Schuller se aşează pe scaun, la o masă vecină. Îl priveşte.

„Gomboţii ăştia, Babette, prunele cele gravide dinăuntru…” zise domnul Vitebsk. „Prune însărcinate cu vişine, Stephan”.

„Ai dreptate. Babette. Acuma să-ți spun cum am ajuns aici. Doar ți-am promis la Viena c-o să am grijă de tine, nu? Când m-au chemat la Cancelarie, mi-au spus așa: «Domnule Comisar veţi pleca în Herina unde prezenţa dumneavostră nu trebuie să pară suspectă. Nu aţi mai fost în acel loc, nu sunteţi cunoscut şi aşa și trebuie să rămâneţi. Aţi avut o boală de plămâni, de asta vă trimitem Comisar de poliţie în Herina. Săptămânal veţi merge la Solotvino pentru tratament. Totul e aranjat». Numai minciuni, Babette. Din cap în coadă, numai minciuni de Cancelarie Imperială, și iar minciuni: «Din pricină de eforturi v-aţi îmbolnăvit. V-au cedat plămânii, domnule şi nu vă mai prieşte Viena. Cancelaria vă sprijină trimiţându-vă într-o localitate de munte, ca să vă odihniţi, să vă hrăniţi bine, cu brânză, lapte, unt, ouă, să faceţi necesarul tratament medicamentos. Cancelaria Imperială are grijă de oamenii ei, de aceea vă oferă până și medicamentele pe care le veţi ridica lunar de la farmacia domnului Talian din Herina. Le puteţi arunca doar când nu vă vede nimeni. Pentru a fi şi mai convingător nu veţi folosi vesela şi tacâmurile împreună cu ceilalţi comisari de poliţie. Astfel veţi putea discuta nestingherit cu oricine. Veţi culege informaţiile care ne sunt necesare adoptând atitudinea de aparentă pasivitate şi indiferenţă». Asta a fost tot, Babette. Și am venit să am grijă de tine”.

„Ai primit şi foaia de drum, şi delegaţia şi actele de transfer, Stephan”,

„Minciuni, minciuni și iar minciuni, Babette”.

„Am o băutură tare cu praf de lavandă. În loc de Jagermaister, Stephan”.

„Au sosit indicaţiile pentru următoarea jumătate de an, Babette. Atenție, sunt hârtiile oficiale. E vorba de negustorii: Knoblauch, Baierl, Hielbel, Lerch, Gartner şi Beldinger. Vrem să aflăm ce gândesc şi ce pun la cale. Am venit să-ţi citesc documentul. Între noi nu încap secrete şi discuţii la comisariat”.

„Am înţeles, Stephan”.

„Ascultă cu atenţie, Babette. După ce citesc, semnezi şi hârtia cancelariei rămâne la tine: «Domnule Comisar de poliţie Vitebsk, cu ocazia vizitelor pe care doamna le va face negustorilor, va întări relaţiile cu ei, în scopul de a le câştiga încrederea şi a le înregista intenţiile. Doamna va lăsa impresia că e satisfăcută de vizitele pe care le va face fiecăruia, că vederea fiecărui negustor o satisface. Va determina astfel pe fiecare negustor să-i întoarcă vizitele, acasă, la Berăria Luther, ori în pădurile din împrejurimi… Doamna va avea o atitudine binevoitoare, lăsând să se înţeleagă că ar fi dispusă să întreţină chiar relaţii sentimentale. Doamna îi va lăuda pe negustori pentru inteligenţa şi curajul lor. Le va îndeplini absolut toate dorinţele, conform acestui instructaj. Atenţie, domnule Comisar! Doamna să nu fie prea curioasă şi inoportună pentru a nu trezi bănuieli, să afle totul printr-o relaţie normală, firească, cu întrebări logice, amicale şi de bun simț, asupra cărora va fi instruită lunar. Doamna să nu întreţină nici un fel de relaţii cu persoane în care aceşti negustori nu au încredere. Termenul de acţiune, domnule, este de o jumătate de an. Rapoartele doamnei se vor adresa strict domnului Comisar Vitebsk care ni le va remite. Ataşat aveţi numele persoanelor care ne interesează ce fac, ce gândesc şi ce pun la cale». Asta e tot, Babette. Poţi semna şi eu pot pleca”. „Am înţeles şi mă voi supune, Stephan”.

Doamna Clothilde Schuller primise misiunea de supraveghere a negustorilor din târgul central al Herinei, în octombrie. Cancelaria Imperială avea încredere deplină în ea. „Ca de la o vieneză la Cancelaria Imperială”, îşi spuse ea cu mândrie. I se făcuse dintr-o dată milă de Luther Schuller. Din unsprezece şi până-n douăzeci și doi noiembrie, Luther îi spusese în fiecare dimineaţă şi seară: „Sărut-mâna, Clothilde”.

(Va urma…)