Baia Mare s-a pregătit de sărbătoare pe 7 noiembrie 2025, când scena de la ATP Center Tech a găzduit concertul aniversar „Alifantis & ZAN – 30th Anniversary”, un eveniment care a adunat oameni de toate vârstele, veniți să trăiască o seară de emoție, eleganță și muzică adevărată.
Înainte de spectacol, am avut bucuria să-l întâlnesc pe Nicu Alifantis, un om deschis, vesel, cu un apetit rar pentru frumos și cu acea lumină blândă a celor care nu și-au pierdut sensibilitatea. Vorbește calm, zâmbește des și pare să aducă cu el o stare de liniște.
„Mă bucur oridecâteori vin aici. E un oraș frumos, îl iubesc, am prieteni vechi în Baia Mare. Vin de mulți ani, am fost și la Sărbătoarea Castanelor, un festival mare, important și delicios, dacă pot spune așa. Mi-a plăcut renumitul piure de castane, e tare bun! Mai aveți castane coapte? Mi-au plăcut și ele.”
Spune asta râzând, cu o bucurie simplă, ca și cum orașul ar fi o veche cunoștință cu care se revede mereu cu drag.Îl ascult cum povestește, iar privirea i se luminează când începe să vorbească despre trupa ZAN. Se simte mândria, dar și recunoștința în glasul lui.
„De 30 de ani suntem împreună – și asta e un record! Din 1995, de când am intrat în studio pentru primul album, Voiaj, până azi, am rămas aceeași oameni: Virgil Popescu, Răzvan Mirică, Sorin Voinea și Relu Bitulescu. Am făcut peste 500 de spectacole în toți anii ăștia. E o viață de om. Am fost martori la căsătorii, la nașteri, la nepoți. ZAN nu e doar o trupă, e o familie.”
Îmi dă impresia că fiecare nume rostit poartă o poveste. „Ne-a ținut împreună dragul de muzică, dar și libertatea fiecăruia de a-și urma proiectele personale. Relu, toboșarul, e și artist plastic, expune tablouri. Virgil e profesor, are generații întregi de elevi. Răzvan a fost printre fondatorii Direcției 5. Dar la ZAN ne întoarcem mereu, pentru că acolo e casa noastră.”
Tonul lui are ceva părintesc, cald, de om care vorbește despre prieteni mai degrabă ca despre rude.
Îl privesc zâmbind când își amintește cum a apărut numele trupei.
„După ce am terminat Voiaj, în ’96 am înregistrat Nichita și am fost invitați la Festivalul de Artă Medievală din Sighișoara. Organizatorii ne-au spus că trebuie să avem un nume. Eu lucram mult în teatru și m-am gândit la Commedia dell’Arte. Acolo există un personaj-mască, Zan. Așa a apărut numele. Colegilor nu le-a plăcut prea tare la început, dar până la urmă ne-am obișnuit. E scurt, are impact, și a rămas așa. Și bine că a rămas!”Râde cu poftă, și parcă-l văd pe tânărul de odinioară care căuta, între o repetiție și o scenă de teatru, un nume care să sune bine.
Pe măsură ce vorbește despre muzică, privirea i se adâncește. „Muzica, ca orice altceva, are ciclurile ei. A fost perioada rockului, apoi cea a baladelor, pop-rock-ul… Azi e o vreme ciudățică, dar normală pentru tineret. Și noi am fost tineri și aveam alte gusturi. Important e că fiecare generație își trăiește muzica ei.”Are o înțelepciune blândă, fără reproșuri, doar constatarea unui om care a înțeles că timpul schimbă, dar nu strică.
Vorbește apoi despre propriul său drum, cel pe care n-a vrut niciodată să-l părăsească. „Am rămas consecvent stilului meu. Cânt de 52 de ani. Poezia m-a atras mereu, am simțit că versul bun are puterea de a atinge sufletul. Nu m-am îndepărtat niciodată de asta. Sigur, piesele mele au căpătat alte haine orchestrale, dar esența a rămas aceeași. Cu ZAN cânt într-un fel, cu Fragil Band în altul, acustic, delicat. Publicul simte diferența, dar recunoaște cântecul. Ar fi păcat să mă abat de la ceea ce m-a format.”
Îl ascult atent și înțeleg cât de adânc trăiește muzica. Nu ca pe o profesie, ci ca pe o formă de respirație. „Cred că rolul unui muzician e același dintotdeauna: să aducă bucurie. Dacă ceea ce cânt reușește să atingă oamenii, atunci mi-am îndeplinit menirea. Într-o lume atât de agitată, avem nevoie de o hrană spirituală, de o reîntâlnire cu copilul din noi. Mă bucur, deaoerec am observat că publicul meu întinerește. Vin adolescenți care m-au descoperit de la părinți, de la frați, sau pur și simplu din curiozitate. Mai deunăzi, o fată foarte drăguță mi-a cerut un autograf pentru mama ei. ‘M-a făcut pe muzica dumneavoastră’, mi-a zis. Ce să mai zic? E o contribuție la natalitate!” Râdem amândoi, iar felul lui de a glumi îți dă senzația că totul e simplu și frumos, că viața merită trăită cu un zâmbet.
Apoi, privirea i se întunecă puțin, dar rămâne calm. „Cultura a fost mereu copilul neglijat al acestui popor. S-a mai salvat prin niște nebuni frumoși care au crezut în ea. Eu nu iubesc politica, dar cred că arta trebuie să fie condusă de oameni din interiorul ei, nu de cei care n-au nicio legătură cu domeniul. Cultura va rezista prin artiști, prin patrimoniu, prin cei care o trăiesc, nu doar o administrează.”
Tonul lui e tăcut, dar hotărât. O frază scurtă, spusă fără încruntare, dar cu greutatea unui adevăr.
Când vorbește despre sine, devine și mai firesc. „Sunt un om absolut normal. Am o familie frumoasă, trei nepoți cu care mă joc când apuc. Fetele mele sunt la casele lor, a gineri cumsecade,iar soția mea și cu mine trăim liniștit, cu animăluțele noastre. Citesc mult, scriu poezie. Am debutat în 1997 și sunt membru al Uniunii Scriitorilor. Când nu-mi vine să scriu un cântec, nu forțez. Grădinăresc, mă plimb, privesc zarea. Muza vine când vrea ea.”
Zâmbește și adaugă, aproape șoptit: „Sunt geamăn. Unul e artistul, celălalt omul civil. Se împacă bine, undeva la mijloc.”
Îl privesc și înțeleg că dincolo de scena luminată și aplauze e un om liniștit, cu simplitate și bucurie în tot ce face. În final, a ținut să transmită un mesaj băimărenilor:
„Să se bucure de tot ce au în jur, să-și găsească fericirea în lucrurile simple, în familie, în prieteni. Să iubească istoria, cultura, meseria lor. Să ducă o viață normală și frumoasă. Atât le doresc.”
Concertul de la Baia Mare a fost o seară a amintirilor și a bucuriei sincere. Sala întreagă a cântat, a zâmbit, a aplaudat, dovadă că,după 30 de ani, Nicu Alifantis & ZAN rămân o poveste vie despre prietenie, artă și echilibru.
Mulțumesc Nicu Alifantis, a fost o lecție despre cum frumusețea adevărată nu se demodează niciodată.
Vasile Petrovan
