Vreau să spun din start că Dialogul cu Domnul Profesor Valentin Lupea nu are cum să se termine (așa am ajuns la partea a treia), pentru că pe lângă faptul că amândoi suntem îndrăgostiți de spiritualitatea grecească, amândoi ne “hrănim” din înțelesurile pe care grecii le-au dat multor lucruri, idei, concepte. Dar nu este numai asta, este și acel faimos: “cine vrea să își astâmpere setea, merge la izvor, nu aduce apa cu oala”, care ne-a vrăjit și care înseamnă foarte multe lucruri. Am citit cu mare interes noua carte a Profesorului Lupea intitulată “Insomnii estetice” care continuă descifrarea orizontului estetic din perspectiva unei metafizici construite cu grijă pentru a putea ajunge la înțelesul ultim al fenomenului artistic.
Dar sigur, lucrurile nu sunt ușoare și aici se poate vorbi și de o hermeneutică, o “modalitate” de înțelegere și interpretare în interiorul textului autorului, pentru că ne lovim uneori la unii autori de o completitudine sau mai bine zis de lipsa ei, a gândirii unor autori antici. Să fi coerent, convingător, să ai o evidență într-un text sau altul este una, dar să ai completitudine este altceva. Și asta te poate duce spre o înțelegere evazivă sau chiar trunchiată, iar în acest caz nu poți ajunge la o viziune de ansamblu, la o posibilă universalizare. Sub auspiciile acuității minții, parcurgerea unei lucrări încărcate de sensuri (cum sunt cele antice și nu numai…), cu expresii care te copleșesc și te transpun, este necesară o rigoare a diferențelor și a contextelor. Ori Noica spre exemplu, consideră că Arta și filosofia ar trebui să se concentreze pe text și sens, nu doar pe context și formă. În acest punct (pe care nu îl dezvolt…poate în altă situație) aș vrea să cred că dialogul nostru poate însemna o gură de oxigen în a avea o imagine a începuturilor gândirii despre estetică și nu numai. Totdeauna când vrei să înțelegi ceva, orice…lumea, omul, Cultura, Arta samd trebuie să vi în contact cu direcția pe care și-o propune un gânditor sau altul. Gânditorii mari ai trecutului au reușit să își făurească un mod specific de a investiga, de a sfredeli necunoscutul. Oamenii, gânditorii, artiștii vor fiecare să posede un mod propriu de a se apleca asupra preocupărilor propri. Nu mai este destul că cineva zice “așa” stă treaba, ei vor să se convingă cu propria minte și să emită propriile concluzii. Și exemple sunt multe, numai de exemplu Platon i-a fost profesor lui Aristotel, dar acesta s-a desprins de Maestru și a mers pe propriul drum. Sau ne aducem aminte de Heidegger care l-a avut profesor pe Husserl și la un moment dat Heidegger a îmbrățișat ontologia, sigur nu în detrimentul fenomenologiei. Dar curios, Husserl l-a avut Maestru pe Brentano, care de fapt a deschis drumul fenomenologiei, dar Husserl a dus acest curent de gândire spre maturitate, deci tot în același siaj. Ca să poți priza modul specific de a face filozofie în lumea antică, trebuie în primul rând avut în vedere multele înțelesuri ale cuvintelor în lumea grecească. Și data trecuta am dat exemplu cu acest neprețuit cuvânt “estetica” care ne duce în două direcții: și spre frumos și spre cunoaștere. Dar există și depărtarea noastră de sursa, adică cu trecerea anilor sensul inițial aproape că s-a pierdut în unele cazuri, iar celor de azi le revine misiunea de a înțelege ce au vrut “să spună” înaintașii. Mai există apoi ponderea de înțelegere a unui cuvânt sau noțiune, în sensul că un gânditor vrea să se focalizeaze pe o direcție sau mai multe de interpretare, alt gânditor aceleași direcții, aproape că nu le dă importanță. După aceste câteva precizări să vedem cum sună dialogul nostru:
– Domn’ Profesor Lupea, de dragul rigorii aș dori să lămurim această noțiune, această proprietate care se numește completitudine și care o amintiți în cartea dumneavoastră.
– Da, este vorba de un “concept” să spun așa, care se referă la ceea ce pentru unii gânditori înseamnă foarte mult, adică faptul că un sistem de gândire care, fiind sistem este prin excelență închegat, adică reprezintă un întreg. Și acesta fiind un tot, un întreg, orice parte din sistem corespunde cu celelalte părți. Deci dacă simplificam: dacă eu spun a=b și îl luăm ca o concluzie, atunci oriunde această concluzie trebuie să se verifice, să fie valabilă oriunde în interiorul sistemului.
– Am ținut să precizăm acest lucru pentru că sunt mulți care fac afirmații chiar cu valoare categorică, dar care nu pot să se verifice în decursul propriilor afirmații sau deducții. Ori dacă considerăm că gândirea unui om trebuie să fie unitară, înseamnă că oriunde și oricând trebuie să fi constantă, să nu ajungi să te combați la un moment dat tocmai pe tine. Bun, să trecem mai departe și să intram “abrupt” în frumusețea dialogului … (sper). Și vă propun ca în sânul Esteticii să vedem ce înseamnă acea purificare, acel catharsis care la Aristotel, la unii greci însemnă o purificare prin Artă.
– Arta în amploarea ei, are calitatea de a putea da omului posibilitatea să se elibereze de reziduurile psihice. Acest fapt duce acolo unde omul prin Artă, muzică, pictură sculptură, poezie, retorică, etc se purifică de pasiuni și obsesii de cele mai multe ori abjecte sau înjositoare. Atunci când trăiești tot soiul de experiențe în această viață și care multe sunt traumatizante, psihicul nostru refulează la modul malign aceste trăiri. Dar Arta în integritatea ei are capacitatea de a defula, adică a descărca aceste traume psihice care obsedează omul.
– Aș mai zice că Arta în formele ei diverse poate să producă în noi acea tensiune maximă și benefică care înalță individul. Dar aș aminti și componenta spirituală, pe lângă cea psihica: prin catharsis omul înzestrat cu conștiință de sine și cu simț estetic, reușește un soi de purificare care se adresează “curățeniei” rațiunii și sufletului sau mintii și inimii. Arta poate atinge individul acolo unde rațiunea, conștiința, sentimentul, voința au probleme de reprezentare. Și anticii au fost primii care au intuit acest lucru.
– Și Stagiritul în “Poetica” observă acest lucru. El spune că acolo unde apare de exemplu frica, mila etc prin tragedie se realizează un transfer de situație care purifică individual tocmai de frică și de milă. Dar Platon pe același subiect spune că muzica și dansul sunt un antidot împotriva fricii. Tocmai atunci când sufletul omului este vlăguit, are o coeziune scăzută, iar muzica și dansul cu efectele sale reușesc să copleșească, adică să emoționeze peste măsură interioritatea omului și să-l transpună într-o stare de liniște.
– Domn’ Profesor, Platon și Aristotel oarecum se completează, dar sigur se și disting. Așa cum spuneți la Platon învățăm Arta prin Arta, iar la Aristotel învățăm Arta prin știință. Poate duc dialogul într-o zona a speculației dar vreau să spun următoarele: la acea vreme conceptul de “cultură” în forma actuală nu exista. Conceptul de “spirit” era asimilat cu “sufletul” și mai departe cu rațiunea. Poate că cei doi gânditori în subsidiar intuiau “Cultura” ca o formă de coagulare a necesitaților valorice ale omului. Poate că conceptul de Cultură așa cum îl definim astăzi a “migrat” – scuzați-mi licență – spre Spirit tocmai datorită Artei, adică tocmai Artei văzute din cele două perspective ale celor doi. Spengler descrie închegarea Culturii ca o însumare de manifestări care înalță omul spre Spirit.
– Este oarecum greu de “metabolizat” așa ceva, dar poate fi un punct de pornire a unei discuții. Cred că Arta a contribuit la închegarea Culturii. Mai cred că Cultura cuprinde manifestările umaniste, științifice, etice, sociale, estetice samd. Probabil că apariția Spiritului – am și eu o licență – nu s-a întâmplat strict la apariția omui cum afirma unii, ci la apariția Culturii. Domnu’ Mureșan, la Platon există o tendință spre atracția Artei, dar culmea și respingerea poeziei, ceea ce oarecum surprinde. La Stagirit, această contradicție, este tratată nu numai cu detașare, dar el distinge forme poetice adecvate și mai puțin adecvate, dar toate până la urmă ajung la concluzii detailate.
– Deci Platon nu trasează o linie de demarcație rigidă între formele poeziei, ci doar între Artă și poezie. Poezia are o independență care oarecum contrazice dragostea de frumos a omului. La Stagirit, lucrurile curg pe un făgaș intelectual neconflictual. Spiritul științific a lui Aristotel iese în față și ne arată că poezia trebuie studiată din interiorul ei. Înclinația asta științifică a lui Aristotel îi da o detașare fecundă față de tot ce este aleator, adică tot ce este transpus pe un teren fără criterii. Ori a te apleca peste detalii, similitudini, percepții, experiențe intelectuale, subtilități metafizice este o rigoare a elevului care nu este de acord cu Maestrul.
– Și mergând mai departe cu diferențele dintre modul de gândire al celor doi, putem avea în vedere inclusiv atribuirea omului a unor calități care îl fac să fie diferit de animal sau de Natură în general. Astfel Platon spune despre om că este imperfect și inferior animalelor. Dar Aristotel îl contrează și afirma că de fapt animalele îi sunt omului inferioare și argumentează că omul este cel mai bine echipat cu unelte pentru atac și apărare. Și mai spune că în lumea noastră, omul este fiul cel mai nobil al Naturii și poate sta drept, adică în două picioare în fața “nebuniilor” naturii. De aceea se afirmă că aceasta ne duce la ideea că esența omului este divină, datorită sacralizării rațiunii, iar înzestrarea pe care o posedă omul este dată de divinitate pentru a copia procedeele naturii. Și toate aceste elemente care justifică într-o oarecare măsură începutul aplecării omului spre lucruri spirituale, deci spre meșteșuguri și la final spre Artă ne duc la Platon de exemplu spre ideea că Arta izvoreste din mitul prometeic, adică dintr-o transcendență directa. La Aristotel Arta izvorește din disputa cu Natura, la care se adaugă aspirația omului spre divin.
– Și aici trebuie amintit că Natura la Stagirit a fost înțeleasă ca o energie care avea un scop precis: acela ca omul să își atingă capacitatea, adică finalitatea lui. Domn’ Profesor, vedem aici un fenomen care este “mișcarea”, care caracterizează toate lucrurile. Conceptul de mișcare este tratat în strânsă legătură cu ideea de schimbare și transformare. Dar este tratat și în Fizica și în Metafizica din punct de vedere fizic, respectiv metafizic. Sigur au fost și cei care considerau “mișcarea” doar o iluzie, pentru că Realitatea este una singură și este indivizibilă. Mă refer la Parmenide și la Eleați. Mă opresc aici si voi continua data viitoare.
Marcel Mureșan
Citește și
Marcel Mureșan, dialog cu Valentin Lupea (II)
