Întâlnești în viață oameni care au darul să vorbească “limba ta” și care prin discursul lor îți pot îndruma pașii. Cred că există un fel anume de a dialoga, un fel care prin problematizarea plină de ascuțime, poate călăuzi mintea și sufletul. Și există astfel de oameni pe care eu îi admir și care îmi arată că exista totuși o șansă a omului de a ajunge la substanța lui.
Și este o îndrumare fiindcă în reflecțiile omului asupra propriei existențe se regăsește un mod specific care poate duce la clarificarea lucrurilor. Dar îndrumare în ce sens?? Pentru a răspunde la această întrebare cred de cuviință că ar trebui să scot la iveală dialoguri care pot cristaliza nu numai un mod specific de a gândi, ci pot ajunge la perspectiva înțelegerii subiectelor.
Am reușit să scot în evidență câteva direcții ale reflecției și m-am aplecat spre observarea zonelor unde întrebările noastre primesc perspectivele cunoașterii. Iar oamenii care au acest dar de a vedea dincolo de cuvânt sau dincolo de imagine sau dincolo de sunet cred că trebuie promovați și ascultați, pentru că numai așa obiectele, ideile, fenomenele pot fi puse pe făgașul lor, numai așa gândirea care gândește poate înfăptui cunoașterea. Iar un truism care bântuie prin sinuozitățile sale, ne spune că o cunoaștere obișnuită nu se poate înfăptui fără a gândi și mai ales fără a înțelege. Adică nu se numește cunoaștere dacă nu înțelegi. Și la această afirmație eu țin foarte mult. Făcând acest preambul am vrut să ajung la o serie de dialoguri care le-am purtat cu Profesorul Valentin Lupea și care ne-au pus în față câteva provocări care incită la clarificări. Dialogurile cu Profesorul Lupea au vizat mai multe direcții care merită meditații pentru a putea fi decantate în integralitatea lor. Și am să încep primul nostru dialog cam așa:
– Domnule Profesor Lupea, am plăcerea să vă provoc și împreună să reușim poate, să propunem nu numai moduri de a problematiza, ci chiar o reprezentare a ceea ce contează și are relevanță. Aș începe abrupt cu referirea la cartea d-voastră “Marginalii estetice” și aș spune că “esteticul” la modul general, pentru a putea fi examinat trebuie să acceptăm câteva înțelesuri ale acestui cuvânt. De ce spun asta, pentru că el înainte de a aparține “frumosului”, artei, el semnifică percepția artei în coabitarea dintre artă și cunoaștere. Deci esteticul merită privit din această dublă perspectivă a artei, a frumosului, dar și a cunoașterii.
– Domnule Mureșan, am să încep și eu tot abrupt și am să spun că în această carte, dar nu numai, ci și în alte parți sau în discuțiile noastre, am încercat să văd înțelegerea lucrurilor ca un proces de analiză care este asezonat cu argumente pro și contra. Iar sinteza, adică o concluzie cuprinzătoare, poate veni în urma parcurgerii drumului de la sursă la gândire. Iar sursa după mine, dar sigur și după mulți alții este orizontul unde a apărut, s-a intuit, a rezultat samd, primii “muguri”, primele noțiuni, primele concepte. Pentru că o idee generală care să reflecte Realitatea nu este totdeauna la îndemăna. Și atunci, ai posibilitatea să te îndrepți spre “izvoare” și astfel să distingi înțelegerea procesului de asimilare a ideilor și conceptelor.
– Domn’ Profesor, acest proces este de fapt unul normal, este un drum de care trebuie să se țină cont atât în filozofie, cât și în științele naturii, în fizica și chimie chiar. Mergi la sursă, iar apoi vezi ce fel de problematizare există, vezi cum atunci la începuturi, într-o gândire incipientă, noțiunea s-a generat sau a fost generată, ca apoi să prindă contur, să prindă vigoare prin aportul gândirii. Și nu numai. Dar vreau să mai spun ceva: există acei răzvrătiți, iconoclaștii adică, cei care refuză aprioric valabilitatea unei idei, dar și valabilitatea valorilor în general. Și nu este vorba strict de relativism, ci de un soi de opintire, un soi de efort de a nu accepta istoria unei idei, unui concept și răsturnarea uneori a modului clasic de a putea investiga și recurgerea voită sau nu la un alt mod care poate schimba din temelii datele problemei. Dar nu neapărat din orgoliu sau dintr-un soi de autoproclamare. Și mă refer aici la un Nietzche, la un Cimabue în pictură, la un Heisenberg sau Newton în fizică. Dar sigur există și cei care doar din mândrie, din orgoliu au vrut să se ridice pe ei în slăvi.
– Aș aduga aici și potențialul formator și regulizator al izvoarelor, al originilor în sensul că ceva ce vine dintru început are un soi de trasare a unei direcții care este prestabilită. În istoria ideilor să trasezi o cale echivalează, desigur nu cu epuizarea subiectului, ci cu o deschidere spre un “luminiș”, cum ar spune Heidegger. Când ai reușit să definești “luminișul” nu ai numai direcția, ai și sensul. Ca în matematică. – Dar dacă revenim la estetic, în sensul grecesc al cuvântului, o cunoaștere are sau ar trebui să aibă și o formă care să o pună în valoare, dar și o structură echilibrată care să scoată la iveală ceea ce contează. Adică esteticul, pe lângă afinitatea pentru artă are menirea și de a da cunoașterii o formă care este epurată de banal, de futil, de paralogisme sau mai știu eu ce.
– Și dacă ne situăm în spectrul cunoașterii, omul este realmente interesat de ideea cosmologică, așa cum afirm și în carte. Cunoașterea cosmosului a reprezentat pentru omul antic, poate cea mai incitantă dorință de cunoaștere. Și această idee cosmologică a reprezentat o zonă unde există un echilibru. Dar un echilibru prin opoziții, atât la greci cât și la creștini. La unii creștini, răul este ceva necesar. Există o legătură indisolubilă între rău și bine. Deci nu poate exista ceva fară contrarul său. Nu poate exista lumina fară întuneric, frumos fară urât sau sus fară jos samd. Așadar Dumnezeu a gândit și realizat lumea ca un cumul de contrarii. Dar și gnosticii erau tot în aceiași zonă și Marcion este cel care a admis crearea lumii de un Demiurg, iar răul și binele se succed, dar tot există un echilibru. Unde duc aceste afirmații aparent colaterale?? Duc într-un orizont al conexiunii dintre cunoaștere și estetică sau dintre cosmologie și estetică. –
Iar acestea toate duc spre ideea unei armonii nu numai a contrariilor, ci și a unei armonii universale. În această armonie, omul nostru își găsește locul, el fiind parte la legătura lui cu cunoașterea și cu cosmosul. Iar toate acestea își găsesc reprezentarea sau mai corect spus împlinirea, în tot acest “dans” al contrariilor. Acest “dans” al contrariilor și această alternanță face posibilă o cadență “bine temperată” a vieții noastre cu tot ce presupune ea. Iar existența omului capătă un fel specific de a fi, un model care transcede timpul.
– Și astfel modul de gândire influențează percepția estetică. Dar există și celălalt sens în care arta, esteticul influențează gândirea, cunoașterea, cultura, condiția omului, viață noastră cotidiană. Pentru că există legătura asta între idee și modul optim de a o exprima. Exista legătură între metoda de investigare și capacitatea de a ajunge la concept. Între realitate și abstract sau intre imanență și transcendență. Iar cartea vrea să evidențieze acest aspect al relației dintre cunoaștere și arta.
– Domn’ Profesor, un neofit ar putea înțelege altceva din demersul nostru de a lămuri lucrurile. De pildă, într-o formă a artei vizuale, afirmația că cunoașterea influențează esteticul, frumosul se poate interpreta greșit. Adică, a cunoaște un lucru sau un fenomen, iar asta nu înseamnă că opera artistică de orice factură trebuie să imite lucrul, ci trebuie să se elibereze de lucru, de aspectul reic. Am mai spus-o undeva: Arta nu își propune să redea cunoașterea lucrului, ființarea lui ca realitate concretă, ci trebuie să fie doar un suport al esteticului. Adevărul unei reprezentări a unui lucru din creația artistică nu este în lucru, ci în opera de Artă care are capacitatea de a estetiza lucrul.
– Și dacă ne referim la greci și admitem că estetica este până la urma rigoarea în sânul Artei care duce la receptarea frumosului, atunci putem să asociem oarecum întrebarea lui Platon referitoare la plăcerea generată de Artă?? Sau altcumva spus, mai doct: se poate vorbi de preeminența plăcerii în defavoarea desăvârșitului, a distinsului, a grațiosului, a impunătorului, a înaltului, deci a expresivului într-un cuvânt?? Frumosul și idealul de frumos, este la Platon scopul final al artistului, iar filozofului îi trebuie ca să se apropie de adevărul frumosului, țoață viață.
– În acest punct am ajuns inevitabil la categoria care subsumează ideile. Este vorba de ideea de “Bine”. În lumea ideilor concepută de Platon, Binele reprezintă preeminența. Celelalte idei se subordonează. Iar frumosul reprezintă Binele pentru că frumosul este adevărul. Iar în mentalul antic grecesc, oamenii caută cu asiduitate Realitatea Binelui. De ce: pentru că Binele este temeiul existenței și lucrurile, ființele, animalele participă într-o formă sau alta la realizarea Binelui.
– Aici aș dori să adaug că la nivelul intelectului, căutarea Binelui – care pentru mine și nu numai – este cea mai mare aspirație a omului, este până la urmă esențialitatea existenței, este sensul vieții. Iar Filozofia care caută esențele, este în termeni metaforici, “smulgerea sufletului din lăcașul lui corporal”.
Aici aș dori să mă opresc și să continui în foiletonul 2.
Marcel MUREȘAN
Citește și
Existența Lumii și a Universului (foileton 2)
