Existența Lumii și a Universului (foileton 2)

Și așa ajungem la Leibniz și ulterior la Heidegger cu întrebarea fatală: “De ce există ceva mai degrabă decât nimic??” Care este o întrebarea sfâșietoare, adică te termină după ce o rostești. Așadar, care este cauza apariției lucrurilor, a scaunului, a blocurilor, a animalelor, a lumii, a Universului?? Sau care este cauza tuturor cauzelor, dacă mergem pe fluxul descărcărilor în cascadă. Și această cauză a începuturilor ne aruncă într-o reală tulburare mentală la care nu îi putem face față.

Cum adică, din Nimic să răsară Totul?? spus mai intelectual. La acest punct determinismul specific “cauza-efect” nu își mai găsește adevărul. Sau mergând mai departe: Cauza primă a Universului, trebuie să fie anterioară lui. Pentru că dacă nu ar fi așa, atunci Universul nu ar fi posibil. Dar aici vine “nimicul” pe turnantă și ne trage de mânecă și pune altă întrebare fatidică: De ce ar trebui să existe fatalmente un “nimic” înaintea unui “ceva”?? Iar aici încerc și nu reușesc să mă opresc din cristiane și întreb doar atât: cum există infinitul?? Și oricât aș dori să îl definesc nu-l pot cuprinde în concept.

Tot așa acest imposibil “nimic” nu se poate gândi și poate că mintea noastră suprasaturată de determinism și de pragmatism să nu poată face față la “inexistența” sau de ce nu existența nimicului, a neantului, a nimicniciei. Nimicul este de neimaginat, este abisul Ființei, iar accentul se muta acum de la Neființă la Ființă. Sau daca răstălmăcim putem să formulăm într-o variantă care te termină: De ce nu Neantul, de ce în genere există ceva?? Pentru că acel ceva reprezintă Totul. Și totuși, care este cauza existenței ?? Numai să încerci să te prinzi de oaresceva și iți dai seama că ce ușor era până acum, când puteam să răspundem la multe întrebări fără o prea mare dificultate. Există deci cauze, care generează efecte, dar o cauză a tuturor cauzelor este prea mult.

Și această cauză sau cum să-i spunem, rămâne paralizată, neputand să se devoaleze în niciun fel. Dar hai să încercăm câte ceva, poate reușim să gângurim ceva: Cauza primă a Universului trebuie să fie distinctă de Univers și anterioară Universului. După aceea: Universul este practic tot ce există în Realitate. Iar dacă această primă cauză există în Realitate, atunci ea trebuie să facă parte din Univers. Dar dacă nu există în Realitate, atunci cum poate această cauză să acționeze?? Și iarăși ne blocam !!

Nicicum nu se potrivesc lucrurile. Și sigur ne scoatem, ca oameni inteligenți să afirmăm cu vigoare: că Universul a existat dintotdeaua. Uau, ce frumos!! Ne-am scos, cum zic tinerii. Și atunci, putem întreba împăcați: De ce ar trebui să “existe” Nimicul înainte de “ceva”?? Și începem consolările oamenilor care patinează spre nicăieri: Se cunoaște o situație în care să fi existat “Nimic” și apoi totul să explodeze?? Nu. E clar că dacă niciodată nu a existat așa ceva, nici acum nu se justifică o astfel de ipoteză. Și în fond, de unde s-a scos a fi posibil că înainte sau cum să zic, înaintea timpului, să fi fost “Nimic” sau să nu fi fost “ceva”. Deja ne doare capul, poate un Algocalmin ar atenua din această durere de cap care a apărut. Luăm Algocalminul și după câteva minute ne apare în fata ochilor Parmenide cu al sau poem care vrea să reflecteze: el spune că întotdeauna a existat ceva.

A exista și va exista ceva și astfel ceea ce există, existentul, reprezintă un „Unic” care nu se vă schimba niciodată. Ba mai mult, acesta nu se va deteriora, distruge niciodată. Dar lucrurile din această lume, copaci, pietre, animale samd apar și apoi dispar. Un câine, se naște, trăiește și apoi moare și la un moment dat nu mai rămâne nimic fizic din el, din ce a fost. Bun, dar de unde a apărut câinele?? Sigur un specialist, un zoolog ne vă spune că la început a fost un ceva asemănător sau cu câinele, care a evoluat și la acest moment al istoriei el este așa cum noi îl vedem peste tot. Simplu, nu?? Păi, nu e așa de simplu. Câinele acela care a existat la început, ăla de unde provine?? Iar acesta ce a fost la începutul “începuturilor”?? Hm, n-am rezolvat nimic. Hai să luăm de exemplu un copac: a existat la origini ceva de factură vegetală care a evoluat și la un moment dat a ajuns să fie asemănător cu acest copac.

Ca și în cazul câinelui a exista la începuturi un “ceva” care a dat naștere la copac. Și iarăși am terminat înainte de a începe. Toate lucrurile din Univers și de pe Pamnat au ceva comun care le aduce în existență sau altcumva spus: ele sunt “generate” de ceva, de undeva, într-un mod care nu-l putem intui. Acest Univers, căruia îi putem atribui o serie de caracteristici, de determinații nu poate exista fară lucruri, fară copac, fară câine, fară oameni samd. Iar toate aceste lucruri cate există își au originea în alte lucruri, care la rândul lor reprezintă cauza altora și tot așa până la începuturi.

Este ceva nesfârșit, o cascadă care curge și iar curge. Un perpetuu mobile care nu are început și nu are sfârșit. Dar totuși, oare nu putem să concepem timpii intermediari, timpii succesivi?? Poate că prin regresie cauzală ne-am putea opri la un timp unde am putea cunoaște caracteristicile și am avea ceva cert sau evident care să porneasaca tăvălugul deducțiilor. Uau!! Dar cine mă poate crede cu acest demers debil al meu?? Deci iarăși am dat-o în bara și daca îl ascultam pe Kant, el zice ceva rezonabil și limpede: “Schema gândirii sub forma cauza – efect este innoperanta în cazul Ființei”. Ceea ce este fară cauză, dar și o necesitate primordială necondiționată, are nevoie de ceva care să fie indispensabil care să reprezinte “suportul” tuturor lucrurilor.

Și gânditorii admit că asta este adevărată prăpastie a gândirii umane. Sau cum ar spune un amic al meu: “Dincolo de asta se găsește Neantul”. Foarte complicat!! Am reușit performanta să complicam lucrurile și să ajungem de la Lume, Univers, la Ființă și la Neființă. Aproape de necrezut. Hai să trecem la altceva: există doua entități care se caută reciproc și care au ceva nemijlocit. Au ceva aprioric care le unește și parcă le cheamă spre origini. Este vorba de Ființă și Gândire. De o dualitate Ființă – Gândire. Pe de-o parte Ființa care nu se epuizează în toate ființările posibile și care Heidegger a asimilat-o cu Ființă privilegiata care este Omul.

Dar acest Om, această existență cu toată mintea ei, nu poate desluși conceptul Ființei. Și atunci ce face?? Poate că daca noi nu ne mai întrebam de Ființă, ar trebuie să înțelegem omul care a pus întrebarea despre Ființă, lucrurile s-ar mișcă din loc. Este o abordare oarecum prin ricoșeu, o abordare vădit impură pentru că subiectul și obiectul cunoașterii nu se găsesc fata în fata. Deci nu poseda o puritate apriorica.

Dar făcând în acest mod, subiectul și obiectul sunt golite de conținut și trebuie să parcurgă drumul devenirii. Adică să devină unul prin celalalt astfel încât să ajungă la cunoaștere și în final la concept. Cum sună?? Interesant nu?? Dar deja noi, gândirea intră într-o altă realitate. Eul subiectului vrând să cunoască Ființă prin gândire ajunge la o noua realitate care este o triadă formata din Ființă – Gândire – Eu. Și aici există o șuntare, adică eu gândesc Ființă pentru a putea fi cunoscută și de fapt eu ajung să mă descopăr, să mă cunosc pe mine. Adică pe cel care înfăptuiește gândirea. Este un cerc de care putem spune că se închide și repet: eu cunosc obiectul, adică ființarea, cunoascandu-mă pe mine, adică cel care gândește. Este cu totul o altă perspectivă, o perspectivă total insolită.

Dar nu trebuie să mă bucur că tot nu am reușit să rezolv lucrurile. În acest mod eu doar pun pe masă – doar teoretic – o metodă de investigare, o teorie care nu poate fi dusă la capăt. Ajuns în acest nefericit punct, depun armele ca Heidegger, ca Noica și ca alții și la final aș dori să spun câteva cuvinte. Am ajuns de la lucruri, la Lume, la Univers și am clarificat oarecum lucrurile simple, lucrurile dintr-o realitate care ne subjugă.

Din păcate am ajuns într-o zona unde mintea se termină și nimeni nu poate gestiona datele problemei. Este vorba de acel “ceva” care a “apărut” din Nimic și care a generat Totul, Universul. Și acestui fapt omul nu poate să îi facă față, doar o consolare care se gasete poate în Greața lui Sartre. Acolo eroul principar Antoine Roquentin este la un moment dat copleșit de existența lucrurilor, de verbul “a exista”.

Lucrurile există “aici” pentru că poți să le vezi și să le atingi. Toate acestea se trăgeau dintr-un loc, iar reacția existenței lucrurilor se manifestă printr-o greață, fară mirare și fară dorința de a lamuri lucrurile. Pentru că gândirea nu poate investiga acest fapt factual, această Ființă care degajă toate ființările posibile. El își spune în final: “Nici nu te puteai întrebă de unde ieșea totul, nici cum se făcea că există o lume mai curând decât nimic. Nu existase nimic înainte de ea. Nimic!! Tocmai asta mă irita, că nu exista nici un motiv să existe. Dar nu era posibil nici ca ea să nu existe. Era imposibil de gândit. Pentru a imagina neantul, trebuie deja să te găsești acolo, în mijlocul lui, viu, cu ochii deschiși. Îmi dădeam enervat seama că nu puteam înțelege în nici un fel. Cu toate astea era acolo, în așteptare, semănând cu o privire. Doamne ce porcărie, ce mare porcărie!!”

Marcel MUREȘAN

Citește și

Existența Lumii și a Universului (foileton 1)