Ilie Lazăr rămâne una dintre figurile reprezentative ale Maramureșului, un om a cărui viață a fost marcată de curaj și devotament pentru neamul său. De la tinerețea petrecută pe câmpurile de luptă, la implicarea sa hotărâtă în Marea Unire de la Alba Iulia, și până la anii grei de închisoare suferiți pentru credința și convingerile sale, Ilie Lazăr a fost întotdeauna un simbol al dăruirii și al curajului civic.
Născut în Giulești, crescut într-o familie gospodărească și cu o educație ce-l distinsese deja între tinerii vremii, era un maramureșean în care se vedea limpede viitorul. Era hotărât, drept, curajos și profund legat de neamul său.
În vreme ce imperiile se destrămau și popoarele își căutau libertatea, destinul l-a purtat către unul dintre cele mai importante momente ale istoriei românești, Marea Unire de la Alba Iulia, un episod al vieții sale care astăzi, de 1 Decembrie, ne amintește de curajul și dăruirea sa, dar și a tuturor celor care au făurit România modernă.
Abia întors de la Cernăuți, unde fusese grav rănit și martor ocular al frământărilor care schimbau lumea, Ilie Lazăr a găsit acasă, în Maramureș, o forfotă plină de speranță și nerăbdare, care îl aștepta să se implice în evenimentele ce urmau să marcheze istoria. Cunoscându-i caracterul și dragostea de neam, mandatarii din plasa Ocna Șugatag l-au desemnat în scurt timp delegat cu credențional pentru Adunarea cea Mare. Avea doar 23 de ani.
Peste ani, în volumul „Amintiri“, o carte ce reflectă memoriile scrise înainte de arestarea sa de către regimul comunist, avea să scrie despre ziua de 28 noiembrie 1918 cu o emoție aparte: „În curtea casei mele din Giulești am adunat pe toți delegații din zonă cu credențional, pentru că mama mea o vrut să le dea un ospăț strașnic.” Ne putem doar imagina o curte maramureșeană de la începutul secolului trecut, plină de oameni, de straie de sărbătoare și de glasuri care se împleteau într-o nerăbdare vibrantă.
După ospăț, mai spune el, delegații au pornit la drum într-o coloană ce străbătea muntele sub cerul rece al iernii timpurii: ,,Noi, maramureşenii, ne-am transportat în 12 căruţe peste muntele Gutâiului, până la Satu-Mare-Ţara Oaşului, Ugocea şi Baia-Mare. În fruntea noastră erau bătrânii protopopi Bârlea, Doros, o mulţime de preoţi, avocaţi, medici, studenţi şi ţărani fruntaşi”. Căruțele înaintau încet prin frigul dimineții ca o adevărată procesiune a comunității. Oamenii se salutau, schimbau vorbe și își împărtășeau emoțiile drumului.
Astfel, au ajuns în Baia Sprie: ,,La marginea pădurii, deasupra Băii-Sprie, delegaţia maramureşeană a fost întâmpinată de o echipă de doamne şi domni cu steaguri, în fruntea cărora era familia părintelui protopop Anca din Baia-Sprie. După o odihnă de vreo oră, ne-am continuat drumul spre Baia-Mare, unde am fost primiţi de intelectualii români, în frunte cu părintele protopop Brebanu. ”
La restaurantul Ștefan, masa de înfrățire i-a strâns pe toți „claie-grămadă”, cum povestește Lazăr, într-un amestec de emoție, râsete și tainică solemnitate.
A doua zi, trenul împodobit cu steaguri și flori i-a purtat spre Cluj și apoi spre Alba Iulia. În drumul lor, li s-au alăturat alte delegații: din Someș, din Zalău, din Șimleu, oameni veniți cu același dor de libertate. Pe traseu, Ilie Lazăr a întâlnit figuri care aveau să-i marcheze întreaga viață. Printre acestea s-a numărat părintele protopop Valentin Coposu, tatăl viitorului om politic Corneliu Coposu.
Ironia sorții a făcut ca, peste ani, propriul său nepot, Ion Andrei Gherasim, să devină șeful de cabinet al lui Corneliu Coposu. Iată cum destinele se leagă, generație după generație.
O altă figură marcantă întâlnită în tren a fost mărețul George Pop de Băsești, președintele Partidului Național. Evenimentul a avut loc în gara Ulmeni, unde vagonul său a fost atașat trenului: „i-am făcut o entuziastă primire”, scrie Ilie Lazăr, descriind emoția care îi cuprinsese pe toți la apariția bătrânului lider, care, deși trecuse de 80 de ani, era încă plin de forță morală.
Se vorbește rar despre acest aspect, dar drumul nu a fost lipsit de primejdii. La Dej, soldații secui aflați în retragere au fost cât pe ce să arunce grenade în trenul lor, iar la Cucerdea-Războieni, o încăierare a dus la moartea plutonierului Arion. „Noi am scăpat ca prin minune”, notează Ilie Lazăr. Cu toate acestea, delegații nu s-au descurajat și au continuat călătoria cu hotărâre, iar trenul înainta cu ferestrele deschise, cu oameni cântând și cu steaguri fâlfâind, o adevărată coloană vie ce purta cu ea speranțele unei națiuni întregi.
În gara Apahida, aglomerația a fost atât de mare încât au așteptat îndelung, iar în alte gări s-au întâlnit cu frați veniți din Moldova, îmbrăcați în uniformă românească, între ei fiind Ghiță Pataky-Văleanu, care cânta „de răsunau văile”.
Pentru Ilie Lazăr era deja o certitudine: România se aduna, venind din toate direcțiile. Apoi, mai scrie el: ,,În gara Teiuş, am strâns lume multă şi ne-am dus în vagonul lui Badea Gheorghe, unde am manifestat pentru Preşedintele Partidului Naţional“
Când, în sfârșit, au ajuns la Alba Iulia, orașul era plin de mii de oameni, un val imens de români veniți din toate provinciile istorice. Maramureșenii au intrat în Cetate precum o ceată brăduită, purtându-și straiele albe și demnitatea moștenită de la străbuni. Pentru Ilie Lazăr, acel moment „a fost cel mai frumos pe care un om îl poate trăi într-o viață”.
Avea doar 23 de ani când a semnat Actul Unirii, fiind cel mai tânăr dintre cei 1.228 de delegați oficiali. Semnătura lui, pusă cu emoție și convingere, nu a fost doar a unui tânăr maramureșean, ci a întregului ținut de la poalele Munților Țibleș și Lăpușului, un pământ care își trimisese oamenii cei mai buni să fie martori și făuritori ai viitorului.
Drumul lui Ilie Lazăr către Alba Iulia rămâne o poveste densă și vie, cu oameni simpli și mari, cu glume și primejdii, cu drumuri de munte și gări aglomerate, cu steaguri fâlfâind și inimi pline. O poveste despre un tânăr care, fără să caute gloria, a ajuns să fie parte din istoria mare a României. Ceea ce a urmat, este o altă poveste.
Vasile Petrovan
