Dacă orice om aruncă o privire peste istoria ideilor își poate da seama de faptul că drumurile istoriei au încercat să impună tot felul de moduri de a ajunge la absolut. Și aici este vorba de a gândi în termenii unei sau unor convingeri care ne pot duce într-o zonă stabilă de confort. Un confort nu numai intelectual, ci și unul legat de viața noastră, de zona socială, economică sau politică. Și putem spune că atunci când ne referim la “absolut”, ne referim la faptul că oamenii au deja convingeri personale. Au de asemenea păreri care îi pot satisface și care… cred mulți dintre noi pot coagula ideologii de așa manieră încât să poată rezolva multe sau poate toate problemele noastre. Și așa simplu și la obiect, care ar putea fi aceste probleme ale unui om simplu fără aspirații de tot felul?? În primul rând să aibă o casă, să aibă deci condiții de trai, să aibă ce mânca, să câștige decent ca să își permită un trai îndestulător, să poată să își facă vacanțele, să poată să profite de cultură și civilizație samd. Toate astea și altele sunt până la urmă un strict necesar, care în Europa cel puțin sunt considerate obligatorii pentru anul 2025.
Și aceste lucruri simple nu au de-a face cu Absolutul…cu acel absolut la care vor să ne îndemne unii ideologi să putem ajunge. Dar ce înseamnă o ideologie?? Păi…este vorba de ideile și conceptele care să ne arate interesele unei clase sau pături sociale și care servesc la consolidarea sau la schimbarea relațiilor sociale existente. Deci sunt ideile și conceptele care constituie partea teoretică a unui curent, a unui sistem, a unei manifestări. Bun, dar când omul folosește cuvântul “absolut” ce vrea el să aducă în prim plan?? Este vorba de un principiu…un principiu al principiilor care dăinuie și va dainui pentru totdeauna și care stă la baza modului nostru de a fi, de a gândi, de a ajunge la adevăr. Sună într-adevăr foarte ofertant și parcă ne putem face planuri pentru a rezolva marea majoritate a problemelor care le avem. Și mergând pe acest “fir” al gândirii ajungem să ne întrebăm dacă unele dintre ideologiile din istorie au putut reprezenta un absolut în sensul celor spuse adineauri?? Și aici trebuie făcută o distincție: numai câteva ideologii din istorie s-au vrut a fi concepte care rezolvă toate problemele omului. Desigur acestea sunt: comunismul, fasacismul, naționalismul și…ideologiile religioase: creștinismul, islamul, budismul, iudaismul etc. Iar după aceste ideologii s-au născut astăzi multe și felurite neliniști sufletești care s-au concentrat într-o nostalgie a absolutului, o nostalgie după acest absolut care a vrăjit sute și mii de ani mintea omului. Aceste concepte, aceste mari constructe analitice, cu un filon utopic vizibil, au reprezentat pentru mulți dintre noi explicarea tuturor năzuințelor noastre și unele au reprezentat adevărul în “stare pură”, adică forma care se potrivea perfect cu rațiunea, cu gândirea care reușește să ordoneze viața.
Dar acest mult invocat Adevăr intră impetuos în componența unor structuri ideologice care se vor din capul locului purtătoare a unui absolut ce îndeplinește dincolo de definiție, modelul “certitudinii” și modelul “dogmatizării”. Așadar, Adevărul este…există în gândirile ideologice (în cazul nostru) doar trebuie accesat cu un minim efort. Oare chiar așa pot să stea lucrurile?? Oare în exemplul cu ideologia, adevărul se cuibărește între ideile magnifice și fecunde și de acolo noi îl putem extrage fără probleme?? Vom vedea mai încolo… Dar haideți să vedem unde s-ar mai putea ascunde adevărul?? Să vedem dacă Știința este un loc unde adevărul se pitulește. Dacă ne luăm după mulți analiști și mai ales după Hannah Arendt, Stephan Hawking conștiința științifică a avut pornirea procesuală odată cu Galileo Galilei, cu a să îmbunatățire a telescopului și de asemenea cu dezvoltarea teoriei heliocentrice a sistemului nostru solar. Dar această modalitate de a vedea lumea și Cosmosul s-a consolidat odată cu apariția gândirii carteziene care a pecetluit un mod de a gândi rațional. Și această forță majoră a gândirii științifice a generat decăderea religiei și a supranaturalului. Și la acea vreme și chiat până astăzi se crede că științele naturii vor umple acel gol din spiritul uman lăsat de deprecierea în timp a acestora. Iar Iluminismul, criticismul, pragmatismul au reușit să ducă la o abordare cauzală bazată pe argumente raționale care a zguduit din temelii religia și gândirea bazată pe conjecturi. Noianul de descoperiri științifice au dus la înlocuirea acelui “infantilism al zeităților” și a reușit să dea o nouă perspectivă a progresului și a adevărului. Preștiința care era de o naivitate prozaică a făcut ca omul să nu înțeleagă propria existență în această lume. Propriul adevăr l-a reprimat din fașă și astfel nu a găsit nici măcar o metodă minimalistă de a ieși din chingi. Scolasticii cu toată deșteptăciunea lor au frânat furibund, adică fără nici o deschidere spre aspirația omului la cunoaștere. Teologia cu toate bunele intenții afișate și cu toată morala și căința care iese în prim plan, nu a reușit un parcurs al descifrării enigmelor. Acele explicații false și puerile, acele tehnici sterile, acele ritualuri fără noimă samd nu au dus la deslușirea adevărului, la o înțelegere bazată pe argumente și demonstrații. Ori omul vroia să cunoască, să ajungă la evidențe. Câștigurile nu au fost pentru știință, ci pentru satisfacerea sufletului uman care era însetat de o explicație. Oricare era, dar să fie o explicație indiferent de adevărul ei. Religia era interesată de adevărul ei și în Evanghelia după Ioan ni se spune: “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă vă face liberi.” Care adevăr?? Ce fel de adevăr?? Cum poate religia să “desființeze adevărul științei?? Am amintit la început de gândirea lui Descartes care vrea să arate că adevărul poate fi deslușit doar cu gândirea omului. Era atunci ceva nou și inedit în evoluția și fluxul conștiinței care urma să se maturizeze în vremurile noastre. Descartes vroia să ne arate că obiectele se pot devoala prin introspecție, adică prin conștiința îndoielii, nu prin faptul că eu pun mâna și simt obiectul. Acest obiect “descoperit” în conștiință nu mai este obiectul pe care am pus mana, l-am văzut și pipăit. Este o entitate preschimbată în obiect al conștiinței care participă la un întreg proces de asimilare. Și atunci ce urmează?? Observăm că se produce o dezagregare a entităților materiale cu tot ce presupune o entitate materială, adică atomi, electroni samd. Nu este asta un soi de solipsism?? Întreb doar așa!! Această Realitate există… sau se găsește doar în conștiința mea?? Și dacă se găsește în conștiința mea, asta nu înseamnă că totul este pur subiectiv?? Dar cum se potrivește asta cu îndoiala carteziană?? Se potrivește prin faptul că Descartes face un lucru care pune pecetea pe gândirea moderna: “ocrotește” certitudinea de incertitudinea pe care ne-o dă îndoiala.
Extraordinar!! Și așa el nu poate trage concluzia finală, dar poate măcar să își dea seama de ce face el însuși. Asta este atitudinea cea mai generoasă și convingatoate despre ceea ce este certitudine în parcursul omului în lume și drumul spre adevăr. Acesta a fost motorul cel mai pus la punct pentru ca omul să poată prin știință să ajungă la descoperiri viabile și la incitarea generațiilor întregi spre dezvoltare, spre o traiectorie a gândirii. Și astfel gândirea carteziană împinge rațiunea spre o altfel de abordare care pune cunoașterea pe un alt piedestal, adică pe cunoașterea matematică. Această cunoaștere matematică face ca mintea noastră să poată cunoaște acel invocat “obiect” de așa manieră încât obiectul este “construit” doar de mintea noastră. Deci obiectul, lucrul, reitatea (res, rei) se constituie cu premizele impregnate de mintea noastră…și numai în acest mod simplu, dar complicat, el poate fi cunoscut de noi. UAU!! Unde Doamne am ajuns?? Suntem nebuni??
Și mai spun una: Mintea noastră are această capacitate de a ajunge la un adevăr care este dat de datele problemei sau cum se mai spune: “de imputurile” sau datele inițiale pe care le introduce!! Și aici marele paradox este că fiecare introducând alte premize de lucru se ajunge la același adevăr, adică un adevăr care prin intrinsecul lui confirmă veridicitatea adevărului. Nu se poate, ar spune cineva care nu este deprins cu știința sau gândirea rațională. Și pot să mai spun că oamenii în căutarea adevărului țin cont nu de ceea ce ei au în comun, ci de faptul că structura minții oamenilor este comună. Și asta cu toate că este o banalitate, ne arată că rațiunea noastră dă sensul la ceea ce noi gândim în același fel.
Dacă eu spun că trei ori trei este egal cu nouă și tu, tu cel care stai lângă mine faci același lucru și răspunsul este tot nouă, atunci acel nouă devine simțul nostru comun. Și mergând mai departe, acest „nouă” devine adevărul nostru și devine un reper constrângător pentru noi toți. Atunci ce putem spune?? Că acel: “dă-mi un punct de sprijin și voi mișca pământul!!”, adică acel punct “de aur” care face ca totul să se miște în lume este găsit de Descartes în interiorul nostru, mai precis în mintea noastră. Și acesta este modelul care îl asigură pe om că există o realitate care are o certitudine dată de mintea lui prin acele construcții și modele matematice care îi sunt propriile produse. Ce simplu este!! Și ce genial!! Și când ne gândim că de la Thales din Milet până la Descartes au trecut cam 2200 de ani. Aproximativ atâta i-a trebuit omului să descopere acest lucru extrem de simplu, care reprezintă o certitudine greu de combătut. Dar dincolo de Reducționismul acesta a lui Descartes, al științei, la o Matematică “perenă” (să nu mă acuzați de plagiat…), ne permite nouă oamenilor să înlocuim ceea ce ne este dat prin simțurile noastre, cu un sistem simplu uneori, alteori extrem de complicat, care poate simboliza și poate crea obiecte și fenomene. Și mai poate să ne împingă spre a construi ceea ce am făcut deja: am construit (chiar) această lume. Așadar: acest “Punct de aur” aflat în interiorul minții noastre, a făcut în așa fel încât omul să se găsească într-o situație mai delicată, mai grea, să poată să se îndoiască de ceea ce simțurile îi furnizau și în schimb să fie în stare să își pună cele mai elocvente întrebări pentru a intui adevărul. Uau!! Dar ce mare scofală este acest fapt??
Mă opresc deocamdată aici. Voi continua.
Marcel Mureșan
Citește și
Lămurirea antropologică (foileton 3)
