“Sunt prea bătrân pentru a mă putea maturiza”. Așa conchide Ioan Marchiș când ne vorbește despre starea lui de creator ancorat în opera artistică. Și mai spune: “Nu caut nici un model pentru că vreau să mă regăsesc pe mine”. De la început aceste doua afirmații se atrag într-un mod aproape visceral.
“Bătrânul” în mentalul colectiv, a avut parte de o maturizare care îi dă posibilitatea de a se desprinde de lucruri și a putea vedea oarecum dincolo de ele. Dar “dincolo” înseamnă pentru unii ceea ce mulți considera “insinele”, adică ceea ce există indiferent de noi, de puterea noastră de înțelegere, de asimilare, de concluzie. Când esti matur, se presupune că ai reușit o asimilare și o apropriere, adica ai însușit, ai interiorizat lucrurile, lumea, eul. Dar artistul ce face, cum scoate la iveală ceea ce se cuibărește în intimitatea lucrurilor, a ideilor? Printr-un soi de Maieutică, care are darul de a scoate din lucruri adevărul lor și sublimarea noastră. Pentru că opera de artă, adica cea facută de un creator, are această capacitate de a încânta, de a aduce un omagiu frumuseții și poeziei. Iar sculptorul “întreaba” materia pentru a o modela în totalitatea devenirii ei.
Și un artist prin maturitatea lui are capacitatea de a întreba materia pentru a scoate la lumină opera de artă. Sculptorul nu este astfel un meșteșugar, el este un creator de artă, iar ceea ce desăvârșește este o operă de artă. Țin să fac această distincție pentru că Ioan Marchiș este un artist, un creator de artă care are viziunea Artei și a integrării ei în Cultură. “Nu există Artă fără Cultură” spune Marchiș. Aici se vede că înțelegerea menirii și mizei artei este de integrare într-o ordine care dă sens ființei. Arta, ca formă de manifestare a conștiinței, nu se regăsește numai acolo unde este o parte dintr-un întreg, ea este cea care are capacitatea de a se deschide spre complementaritate. Sau altcumva spus, o formă de completitudine.
Și numai Cultura are capacitatea de a integra “mintea și inima”. Dar sculptorul mai spune ceva: “O lucrare de artă nu poate fi epuizată prin cuvinte”. Un adevăr care este evident, dar când este spus de un artist matur, un artist care are și proprietatea cuvintelor, capătă o aură doxologică. Pentru că Marchiș aduce odă însăși Artei, care nu poate fi epuizată prin nici o altă forma culturală. La Marchiș ființa Artei este de o inegalabilă varietate și generozitate și este un Tot al expresiei. Ființa Artei înseamnă și Vida Geza și Brancuși, dar aceasta pentru Marchiș este propriul model, nu este o cale a exacerbării personalității. Marchiș nu vrea ca arta lui să se regăsească în propriul orgoliu, ci vrea ca arta lui să survină din ancestral, din arhetip, din mit, din istorie, din taine samd.
Acestea îl incită și il motivează pe sculptor și de aceea își dă seama de generozitatea și deschiderea spre “bine și frumos” care pot viețui acolo unde artistul îsi poate pune mintea și sufletul pe tavă. Pentru că “minciuna”, falsul în artă iese repede la suprafață și mulți artiști și-au pus pe tava nu sufletul, ci personalitatea și orgoliul, în detrimentul axiologicului.
Noi, consumatorii de artă, facem o nefericită greșeală, care se repercutează asupra modului în care arta vrea să ni se devoaleze. Este ceea ce Ioan Marchiș vede dincolo de fenomen: Arta ca sa o respecți, trebuie să o lași să trăiască. Un adevăr care este ca o piatră de temelie în acest balans artist – consumator de artă. Frumosul, esteticul în pictură, în sculptură răzbate din opera de artă, din viziunea proprie a creatorului de frumos, nu din “abnegația” unora dintre noi de a subordona opera artistului, unor criterii, interese și idiosincrazii total deplasate. Nici un cuvânt sau o frază nu poate caracteriza sau descrie elocința operei artistice pentru că aici avem planuri diferite, avem alte forme de exprimare. Libertatea de crație a artistului “trebuie” văzută ca o exploatare a interiorului și exteriorului. Adică artistul autentic are capacitatea de a interoriza exteriorul prin propriul “eu” prin propria “tușă”. Dar de ce fac eu toată această teorie care duce într-o zonă a edificării?
Pentru că multe din ideile lui Ioan Marchiș mi le regăsesc ca pietre de hotar în abordarea pluralistă a realității. Iar Realitatea este de o diversitate debordantă. La Marchiș, cred că există o structurare ideatică majoră a realității artistice. Și această realitate artistică este ornamentată cu elemente ancestrale, perene și cu o ardoare creativă care vrea să aducă în prim plan modernul și chiar îndrăznesc să spun depășirea modernului (post modernului – vezi zeița). Realitatea concretă face casă comună cu Realitatea fantasmatică, ireală pentru că doar în Arta omul se poate abandona pe sine și se poate proiecta în ceva “mai înalt” care depășește puterea de înțelegere și puterea de epuizare a noastră. Și de aceea o operă artistică autentică nu se epuizează, ea doar deschide drumuri bătătorite sau mai puțin bătătorite. Dar cu toate acestea plutește în permanență asupra conștiinței noastre întrebări care artisticul ni le implementează. Este vorba de puterea nebănuită a vizualului artistic de a purifica ființa de balastul cotidianului, de a delimita spiritul de trăirile subiective, de futilul care ne domină de multe ori.
Arta vizuală are un fel aparte de eliberare de constrângeri, de a descătușa omul. Este drumul care se poate parcurge pentru a lua contact cu misterul, fabulosul, magicul, insolitul etc. și care în pictură sau sculptură creează o imaginație extrem de fecundă. Și mai e ceva: în artă se poate distinge spațiul dintre lucruri care este ornamentat cu construcții ce emană libertatea, iubirea, dăruirea, sensul, împlinirea, încântarea, destinul. Și vreau la sfârșitul celor scrise, să citez ceva din Artist, care se constituie ca o tautologie (în sensul adecvării ideii de adevar simbolic): “Plasticienii caută lumea dincolo de cuvânt, deoarece cuvântul înrobește“.
Marcel Mureșan
