Astăzi, la Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare», am avut privilegiul de a asista la un veritabil ritual al artei, un moment în care sala s-a transformat într-un spațiu viu, plin de respirația oamenilor și a lucrărilor care parcă ne priveau. Lumea a venit în număr mare, iar această prezență nu a fost întâmplătoare.
Ioan Marchiș nu expune, ci creează întâlniri. Întâlniri între privitor și simbol, între memorie și mit, între ceea ce suntem și ceea ce am uitat să iubim.
Atmosfera din muzeu a fost una de sărbătoare adevărată. Oamenii vorbeau în șoaptă, se opreau minute în șir în fața fiecărei lucrări, fotografiau cu grijă, ca și cum ar fi vrut să nu tulbure nimic. Acea mulțime nu era doar un public, era un omagiu.
Acolo m-am întâlnit cu doamna profesor Elena Cărăușan, poet și membru al Uniunii Scriitorilor din România, care a avut bunăvoința să surprindă în stilul ei sensibil esența evenimentului și să o aștearnă în cuvinte ce par ele însele o prelungire a atmosferei trăite.
Vernisajul unei noi expoziții, ”Păzitoarea semintzei” nu este doar un eveniment aniversar al artistului plastic IOAN MARCHIȘ, este mai mult de atât. Este frământarea căutărilor, este dialogul tainic al căutărilor artistului iar în acest moment, este puternică dilema interioară: artistul își caută sinele sau sinele caută artistul!
Mă fascinează modul original în care maestrul Ioan Marchiș prin acest stil nou al creației sale, ne transmite mesajul trăit de fiecare lucrare.
Artistul rămâne în același registru, transmiterea curățeniei sufletești a omului supus tradiției românești.
Nodul dacic, fusul de tors, a fost o altă etapă în studiul unui obiect popular confeționat de artiștii noștri populari maramureșeni de peste deal.
O altă ediție a volumului ”Nodul dacic” acum sub titlul ”Nodul sacru” a apărut de curând. Într-un poem al meu (din vol. ” Sânge de nisip”), acest simbol arhetipal mi-a apărut ca o formă la limita spațiului.
Ziceam atunci:
”Acolo,
stau şase raze perechi
întretăiate în mijlocul absolut al pornirii
-triadă în anotimpuri,
raze ce stau îngemănate,
şi cu putere de şaman
păzesc sfinţenia din Centrul Marelui Gol.
Trasee labirintice de braţe încrucişate
îşi dau mântuirea
apoi, eliberate, ies la liman,
în Centrul gol al paşilor grei
simt cum cerul s-a scurs pentru mine,
îmi dă mântuirea,
şi precum profanul în pridvorul Templului,
cer iertare,
apoi sărut înălţarea pământului.”
Noul stil cu totul original, este foarte matematizat, lucrările sunt compuse din geometrii perfecte, simetrii ce curprind muchii ascuțite, unchiuri ascuțite, suprafețe plane uneori ușor curbate dar toate se îmbină într-o armonie surprinzătoare, dar adânc provocatoare.
E mare păcat să te mulțumești cu o simplă privire grăbită și să crezi că așa ceva se poate ușor realiza. Este păcatul superficialității!
”Priviți până veți vedea!” ne spunea Brâncuși atunci când a reallizat că lucrările lui nu sunt înțelese.
Dacă vrei să pătrunzi în misterul gândului pe care sculptorul l-a modelat în lemn și nu numai, este nevoie să privești lucrările, din acest nou stil, din toate unghiurile, să te plimbi în jurul lor și să încerci să descifrezi mesajul fiecărui unghi, fiecărei laturi plane care dau lucrării viață.
Brâncuși renunță la toate formele, a pornit pe calea înnebunitor de dificilă a contopirii tuturor formelor într una singură, cale la fel de îndelungată pentru a face mai puternic gândul din trăirea personajelor.
Rotunjimile, șlefuitul perfect, formele mici reduse și absorbite de simbolul formei majore trecută spre abstract, te trimite la descifrarea cuvintelor care dimensionează lucrarea.
Dacă Brâncuși meditează asupra formei pure eliberată de orice gravitație terestră, formă la fel de liberă în propria existență ca o formă a geometriei analitice, maestrul Marchiș dimpotrivă, are lucrările cu multe colțuri, unghiuri, suprefețe înclinate, doar capul își păstrează rotunjimea.
Pentru că are și un doctorat în filosofie, pentru că este și un bun scriitor, nu-și permite minimizarea capului spre abstract; toate frământările care le descifrăm din colțuri, unghiuri sunt măcinate în acel gol plex-solar din lucrări, sunt trimise în gând energetic către golul toracic apoi spre creier.
Aici se creează puntea către aura conștientului ce pleacă în toate direcțiile, radiază, ne molipsește, ne transmite trăirea misterioasă.
Dacă rotunjmile lui Brâncuși țin viața lucrării captivă la intersecția diagonalelor interioare, acest nou stil al lucrărilor maestrului Marchiș, problematizează introspecția și o transmite direct prin geometrii regulate.
Ni se devoalează astfel o adevărată geometrie analitică, unde suntem obligați să căutăm locul geometric, fiecare cu acribia lui.
Toate geometriile perfecte – artistul migrează către perfectionism –pot intona o suită muzicală în care arcușul unei viori poate povesti segmentele vieții lucrării.
Aici poate să susțină artistul că ne-a prins în corzi! Ne obligă la meditație, ne redă libertatea să o conștientizăm și cred că prin asta își valorizează talentul.
O altă paralelă cu marele Brâncuși este faptul că acest stil nou original se construiește din ceva vechi, tradițiile Maramureșului de peste deal întoarcerea la o societate veche, unde sufletul era curat și înfrățit cu natura.
Toate lucrările exprimă sentimente care în aceste vremuri sunt neglijate, modificate sau chiar ridiculizate. Să vorbești de Zeița mamă, de Păzitoarea seminței sunt gânduri demodate pentru perioada de evoluție acerbă, agresivă a AI-ului.
Duioșia capului aplecat protector și dispus la sacrificiu către copilul ce se va naște este divinul ființei și al ființării noastre; este sacralitatea timpului care trece peste generații, este legământul sfânt de a ne duce mai departe sămânța, neamul.
Doar un talent deosebit concentrat asupra artei poate să își asume o atât de mare răspundere în limbajul formelor geometrice, în exprimarea conștienței superioare.
Simplitatea formelor atinge profunzimea, măreția și taina exprimării unei idei, a unui gând, lucru pe care doar un artist adevărat poate să le înfăptuiască.
Cei care îi privim lucrările îi mulțumin pentru că toate geometriile cuprinse în lucrări ne obligă să medităm, să ne privim interioarul să ne găsim sinele, ori poate chiar asta își propune maestrul Ioan Marchiș!
Maestrul Ioan Marchiș poate fi considerat un Brâncuși al acestui areal.
ELENA CĂRĂUȘAN
Astfel, Păzitoarea semintzei se așază ca un hotar între văzut și nevăzut, iar în tăcerea lucrărilor lui Ioan Marchiș simțim cum vechile simboluri își recapătă suflul, invitându-ne și pe noi, privitorii, să descoperim că adevărata întâlnire nu este doar între artist și opera sa, ci între fiecare dintre noi și partea aceea din suflet pe care o uităm, uneori, în umbra vremurilor.
Vasile Petrovan
