„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a XIV-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Gravimetrul” de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

XIV

Nu era vremea judecăţii. De când nu cobo­râse în oraş, Lutz Korodi lucra. De dimineaţa până la amiază. Se uita pe fereastră. Nu-l căutase nimeni. Îşi folosea ceasurile rămase, până la orele importante ale nopţii, odihnindu-se. În pat, îl apucau gândurile. Îşi fră­mânta mintea. O idee sus, un gând jos, o propoziţie la dreapta, o frază la stânga. Cu regularitate. Ca-n orele de înviorare de la internat.

LUTZ KORODI ERA PE CALE SĂ INVENTEZE GRAVIMETRUL.

Aşa îşi botezase aparatul pentru măsurarea gravitaţiei pământului. Construise un arc cu un indicator de precizie. Abaterile de la normă erau înregistrate cu ajutorul elec­tricităţii. „Exactitatea trebuie să fie cheia gravimetrală”, conchise Lutz Korodi. Arcul şi indicatorul urmau să-i ara­te locurile bogate în minereuri. Lutz Korodi descoperise că forţa de atracţie a pământului îşi exercita influenţa, în chip diferit, asupra feluritelor lucruri. Depindea de densi­tatea lor şi de greutatea lor specifică.

Să pui arcul pe rocă, să porneşti mecanismul şi să aştepţi, cu ochii pe indicator, citind diferenţele dintre ma­se­le din scoarţă. Cu o sensibilitate de zecime de milio­ni­me gravitaţională.

Gravimetrul era o lucrare aproape terminată, care-i asigura cetăţeanului Lutz Korodi o glorie meritată şi o medalie Brenner, pe cât de lucitoare, pe atât de rară. O va aşeza în interiorul pocalului de argint aurit.

Merita să depui eforturi, când erau în joc medalii. Sa­cri­ficase câteva zeci de ceasuri pe altarul gravimetrului.

Nu ca domnul Klobasa Mihail Rabol. Nu încăpeau comparaţii. Trecuseră mai bine de şaisprezece ani de când se străduia să obţină aurul sintetic. Ajunsese de râsul puş­tilor oraşului. Îşi transformase pivniţa în laborator de cercetare. Îşi clădise o locuinţă arătoasă. În pădure. Fără cărare de acces. Ajungeai la el trecând prin tufişuri dese de afin şi corcituri de mur.

Îl părăsise nevasta. Plecaseră odraslele în oraş. De ru­şine. Se sesizase şi Consiliul Orăşenesc. Degeaba. Dom­nul Klobasa Mihail Rabol nu observase. Amesteca fierul cu titanul şi azotul. În diverse cantităţi. Aştepta apariţia aurului. Găsise, în podul casei vechi, un tratat de alchimie veneţiană. Pe prima pagină scria cu litere mari: „prie­tenului meu de suferinţă, Rabol”. Îl îmbunătăţise, îl adnotase, descoperise erorile.

Îşi notase fiecare experienţă, fiecare gând, fiecare cuvânt care-i venise în minte, în timpul realizării experi­mentelor. Avea şaisprezece caiete. Mii de pagini. Cu scris mărunt. Bune de pus în arhivele imperiale. După ce va părăsi oraşul.

Adolescenţii din cele două Piane strigau după el: „Klo­basa Sinteticul” şi fugeau râzând. La şcoala episco­pală se montau, pe scenă, la serbările de final de an şcolar, frânturi din viaţa Marelui Aurar.

„Stimaţi domni”, striga Petki Lajos, privind spre spec­­tatori, cu un aer posomorât, „a murit Aurarul. Klobasa Sinteticul a supravieţuit într-un lux izbitor. Din rezultatele descoperirilor lui secrete şi-a cumpărat douăzeci de perechi de pantofi. Fapta aceasta a ieşit la iveală după primul inventar sumar”.

Lutz Korodi şi Klobasa Mihail Rabol erau acelaşi leat.

Început de octombrie. Întuneric. De la intersecţia bulevardului Regele Ferdinand cu strada Malinovski, Lutz Korodi privea înspre HOTELUL ÎNSTĂRIŢILOR. La re­cep­ţie era agitaţie. Se comandase o cameră mare. Familia bietului Berger o reţinuse.

„Să fie curăţenie şi aerisire”, ordonase domnul Jean Rabol, recepţionerul, agitându-şi ciotul de la mâna dreap­tă. „Sosirea acestui domn e o chestiune de timp”.

Jean Rabol domina peisajul din holul hotelului. Avea un scaun înalt. Doi metri şi optsprezece centimetri. În spatele pupitrului de la RECEPŢIE.

„Când soseşte, să-i fie controlate actele. Domnule Lissabona, dacă îmi permiteţi, am să parcurg eu biografia, în orele următoare. Am oareşceva timp la dispoziţie”.

„Îţi permit, Jean”, spusese domnul Gerard Lissabona Întâiul, din fotoliul adânc în care se cufundase. „Cred că voi trece pe la Providenţa Divină împreună cu musafirul nostru”.

„Desigur, domnule administrator”, aprobase, concili­ant, domnul Jean Rabol. „Ce trebuie făcut sunt convins că se va face”.

Tâmplarii oraşului tăiaseră un stejar din pădurea de la puţul Domnişoara numărul treizeci şi patru. Îl ciopliseră în formă de canoe. Camerele mari trebuiau reţinute din vreme. Taxele trebuiau plătite cu anticipaţie. Se asigurau sălaşul, lumânările, coroanele, buchetele de crini, varul-clor care se împrăştia de jur-împrejurul stejarului. Meniul se stabilea dinainte. Un vas plin cu cartofi fierţi în lapte, o farfurioară albă, cu carne tocată, amestecată cu cimbru, o cană cu vin fiert şi o linguriţă de dulceaţă de afine. Peste noapte, bunătăţile ajungeau în burta hulpavă a paznicului hotelului. A foua zi se preparau aceleşi feluri de mâncare.

În HOTEL se stătea mai mult ori mai puţin. În funcţie de posibilităţile financiare ale familiilor chiriaşilor. Fie­ca­re locuitor al HOTELULUI beneficia de un număr de lumânări, de camere mari ori de cămăruţe înghesuite, în funcţie de mărimea buzunarului.

Statul în HOTEL era obligatoriu. Chiriaşi neliniştiţi ar fi putut tulbura viaţa rudelor cu tot felul de dorinţe. În HOTELUL ÎNSTĂRIŢILOR, personalul specializat purta de grijă fiecăruia. Cu acordul rudelor, se satisfăcea orice capriciu al chiriaşului. Grija pentru un chiriaş dura maxi­mum una sută de zile. Atâta calculase domnul recepţioner Rabol că era necesar pentru răcirea completă. După aceas­tă perioadă, nici una dintre rude nu mai era ameninţată.

Urmau comemorările. La început – dese. Mai târziu, din ce în ce mai rare.

„E coşer pentru aşezământ că stau mai bine de trei luni la noi, în cazare şi hrană, domnule Lissabona”, spu­sese domnul recepţioner Jean Rabol. „E foarte interesant, în oraşul acesta. Nu-mi pare rău că am rămas. Totuşi, eu le-aş recomanda să-şi aranjeze podeţele în linie frântă. Şi să nu le lipsească perdelele la uşile de la intrare. Dumnea­voas­tră, domnule administrator, ştiţi mai bine decât ori­cine că ăştia răii şi înstăriţii umblă doar pe drumul drept, când întâlnesc cotitura podeţului ori perdeaua, fac calea întoarsă”.

„E foarte adevărat, Jean, am să te rog să fixezi, pe geamul de la casierie, descrierea detaliată a fenomenului despre care te-ai exprimat. E bine să nu ni se spună, cu glas mieros, că nu s-a ştiut nimic de una ca asta”, spusese domnul Gerard Lissabona Întâiul.

„Am înţeles, domnule administrator. S-a şi executat”, încheie discuţia recepţionerul Jean Rabol.

Înstăriţii şi săracii. Pe ăştia din urmă, Lutz Korodi îi văzuse. Mogâldeţe. Ridicături de cârtiţă. Cât era câmpul de mare. Înspre Marele Râu. Mii de grămăjoare de pământ îngheţat, umed, uscat de secetă. Se înşirau ca indispensa­bilii pe sârmă. În linie dreaptă. Când îi vedeai fluturând, prin curţile verkerilor, puşi la uscat, coloraţi, şi indispen­sa­bili, ţi se părea că numai cu câteva minute în urmă zburase proprietarul din ei.

În nopţile acelea de noiembrie, fluturii albi invada­seră oraşul. Şi muntele. HOTELUL ÎNSTĂRIŢILOR părea proaspăt zugrăvit. Calcio vecchio. Aripile fluturilor albi ţesuseră pânze moi şi scârboase pe trotuare. Dispăruse frumuseţea întunericului. Albeaţa fluturilor o rărise. Se amestecaseră cu noroiul imensei câmpii, unde dormitau miile de ridicături ale pământului. O pastă alb-cenuşie. Greţoasă. Nu mai puteai umbla.

„Nu primesc aer în piept, trag doar guri negre de praf alb, domnule administrator. Cred că e de rău. Trebuie gă­si­tă o soluţie”, spusese Jean Rabol, în noaptea de douăzeci şi opt octombrie.

Feţele chiriaşilor erau acoperite de fluturi. Se lipiseră de parcă ar fi fost materiale de perdele umezite. Mâncai carne tocată cu aripi de fluturi.

Fâlfâitul milioanelor de aripi îţi aminteau de peşterile pline cu lilieci. Lutz Korodi îşi feri capul. De parcă ar fi trecut, pe la intersecţia bulevardului Regele Ferdinand cu strada Malinovski, sute de păsări ale nopţii. Cu capetele hlizite precum piticii de la circ.

„E imperios necesar, domnule Rabol, să convocăm un consiliu pentru a Decide”, spusese domnul Lissabona.

„Am putea decreta starea de molimă, domnule admi­nis­trator”, spusese Jean Rabol.

„Îi chemăm pe toţi şi supunem la vot, domnule Rabol”.

„De acord, şi chiar în această clipă, domnule admi­nis­trator”.

„Nu se admit absenţele şi nici scuzele. E stare de cri­ză, poate vom avea molimă. Se renunţă la alte priorităţi, asta e urgenţa numărul unu”.

În holul HOTELULUI ÎNSTĂRIŢILOR discuţiile au fost lungi şi obositoare. Până la primul ceas al dimineţii se vo­taseră capitolele ordinului de acţiune. Fuseseră o ab­ţine­re şi două voturi contra. S-a decis distrugerea flutu­rilor albi. S-a respins decretarea stării de molimă. La arti­colul unu se menţionase că: Locuitorii Marii Câmpii vor conlucra activ pentru stârpirea arătărilor mici, cu aripi albe. Se vor conferii premii în valoare egală cu cazarea pentru două nopţi în HOTELUL ÎNSTĂRIŢILOR, pentru fiecare sută de metri liniari de fluturi prinşi şi înşiraţi pe sfoară sau aţă.

La articolul doi, domnul administrator insistase pen­tru următoarea formulare: „fluturii astfel distruşi vor fi pre­daţi domnului recepţioner Jean Rabol, care va stabili, prin metoda măsurătorii, lungimile şi va face programa­rea pentru cazări. Tot domnia-sa va acorda premiile,  într-un cadru festiv, în prima noapte fără lună de după distrugerea fluturilor”.

Locuitorii moviliţelor au pornit la punerea în practică a hotărârilor Marelui Consiliu. Mii de mogâldeţe alergau prin clisa molcuţă a câmpurilor, cu beţe de alun care aveau la un capăt bucăţi din ciorapii de mătase Keiser.

Fluturii albi se agăţau în firele mătăsii Keiser. For­mau bulgăraşi albi şi lipicioşi. Erau greu de desprins pentru a fi înşiraţi pe sfori.

„S-o sfârşeşti între firele fine ale mătăsii Keiser, iată singurul final măreţ pentru un fluture alb”, îşi spusese Lutz Korodi.

Kilometri liniari de fluturi albi erau târâţi pe strada Malinovski. Praful fin al aripilor năclăia caldarâmul. Mogâl­deţele din Marea Câmpie se aşezaseră în faţa re­cepţionerului pentru predarea mărfii. Domnul Jean Rabol făcea socoteala, prin numărătoarea cu pasul.

Coada era lungă. Până dincolo de bulevardul Regele Ferdinand. Creştea cu fiecare minut. Avea să ajungă până în cartierul Pianul de Sus. Chiar în dreptul casei lui Lutz Korodi.

(Va urma…)

Marian ILEA

Sursa foto – Nicolae Uszkai

„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a XIII-a