Există în viață un fel de timp tainic, o respirație invizibilă care ne cheamă spre anumite trăiri doar o singură dată. Ca un val care vine până la țărm, își lasă spuma și apoi se retrage, fără să mai repete niciodată aceeași formă. Iar noi, de multe ori, rămânem pe loc, convinși că valul se va întoarce identic, că lumea ne așteaptă, că putem amâna ceea ce ne tulbură sau ne cheamă. Dar nu este așa.
Tot ceea ce nu trăim la timpul potrivit se stinge în noi cu o lentoare dureroasă. Se răcește, se decolorează, își pierde parfumul. O clipă netrăită nu rămâne în urmă ca o floare neculesă, ci ca o rană discretă, pe care o simți abia mai târziu, când îți dai seama că ai trecut printr-o primăvară fără să înflorești odată cu ea.
Viața are un ritm pe care, uneori, îl ignorăm. Ne ascundem în spatele rațiunii, al prudenței, al fricilor moștenite. Și totuși, marile adevăruri ale existenței, iubirea, curajul, revelația, libertatea apar în momente precise, ca niște ferestre care nu rămân deschise la infinit. Când le închidem de frică sau din neatenție, mai târziu nu mai regăsim aceleași lumini.
Poți să iubești din nou, dar niciodată cu aceeași vibrație. Poți să începi un drum, dar nu cu aceeași inocență. Poți să revii la un vis, dar nu cu aceeași forță de început.
De aceea, ceea ce nu trăim la timp nu dispare, se transformă într-o umbră care ne însoțește. O umbră blândă sau tăioasă, după caz, care ne aduce aminte că am fi putut fi altfel dacă am fi avut curajul să fim atunci.
Nu e o lecție despre regret, ci despre ritmul unic al fiecărei vieți. Despre acea vibrație secretă care ne avertizează că un moment nu este doar un moment, ci o poartă. Iar porțile, odată trecute, se pot închide fără zgomot, lăsând în urmă doar ecoul pașilor pe care nu i-am făcut.
Poate că adevărata maturitate nu este să învățăm să planificăm, ci să învățăm să simțim când viața ne strigă pe nume. Și să răspundem atunci, nu mâine. Pentru că mâine poate exista, dar nu va mai fi același.
Vasile Petrovan
