Inteligența este “fantastică”, “mirobolantă”, nemaipomenită, dar poate bloca omul într-un spațiu unilateral, un spațiu al mediocrității până la urmă. Inteligența, nedublată de rațiune, adică de responsabilitate, poate deforma, poate stăvili accesul la o viziune a întregului. Inteligența care nu are în siajul ei rațiunea critică, poate eșua în construcții mentale fără substanță. Și revin la spusele lui Ortega y Gasset: “prea mulți oameni inteligenți și prea puțini intelectuali”. Este crunt, este extrem de sever aceast bemol. Viziunea asta poate fi o idee asupra lumii, a omului, a eului, a naturii, a lui Dumnezeu, asupra Artei, științei, muzicii, politicii, socialului. Cine nu reușește să prizeze la adevărata intensitate și coerență ceea ce se întâmplă în noi și în exterioritatea noastră nu reușește o privire reductibilă, o privire a legăturilor și influențelor. Eu spun că intelectualul este bivalent. Adică se situează de-o potriva atât în gândire, cât și în trăire. Gândirea și afectul nu trebuie separate. Cultura se poate devoala numai celui care prin conexiunile minții și ale afectului poate palpa implicațiile. Muzica este trăire, dar este și imaginație, fără de care psihicul și senzitivul noastru rămân indiferente sau poate agățate de teluric, adică de ceea ce nu solicită fantezia sau intuiția. Eu mai spun că un intelectual are puterea să abstractizeze ori de câte ori se necesită pentru a putea da o formă coerentă, adică de înțeles a realității. Orice fenomen artistic de exemplu, care are o altă abordare față de cea clasică, academică, poate fi apreciat la advarata sa dimensiune printr-o implicare în înțelegerea principiilor de constituire a substanței muzicale. Muzica lui Philip Glass de exemplu, necesită o incursiune fără complexe în atitudinea față de repetativ, față de obsedant. Este un joc fin al repetării în spectrul tonului de referință. Glass nu lasă ca anostul aparent să răzbată, tocmai pentru că deține cheia unei continue transformări a sunetelor și ce este mai important, incită urechea spre a descoperi drumul pe care va curge compoziția.
Este o provocare a aparentei monotonii, care de fapt incită, și incită la clipa și momentul viitor în care sunetele devin stări sensibile.
Un alt exemplu ar fi Adrian Ghenie (vai…acuma chiar că mi-o “iau”!! stâlpul infamiei mă așteaptă!!): Ghenie este un exemplu al libertății de expresie care prin ingeniozitatea expresiei dă frâu liber atât compoziției cât și coloristicii. Adrian Ghenie nu este Francis Bacon cu care a fost adesea asimilat. Anvergura lui Ghenie trece dincolo de contorsionările specifice lui Bacon. Dar la Ghenie contorsionarea reprezintă o crispare a psihicului. Nu este contorsiune fizică ca la Bacon, este o contorsiune a firii, a caracterului care este rezultatul unei stări psihice, poate o angoasă care își pune amprenta pe psihic, pe felul de a fi și de a apercepe cotidianul. Ce vreau să spun cu aceste cuvinte despre implicarea intelectualului: există o bunavoință a intelectualului care îi este specifică. Orice manifestare culturală este apreciată în spectrul impresiilor pe care le pot provoca mintea și inima asupra Spiritului. Sau altcumva spus, ca o întrebare: în idealitatea Spiritului, o manifestare de un anumit gen, poate să reverbereze în așa fel încât să producă trăire și gândire care înnobilează omul?? Din altă perspectivă omul se deosebește de natură. El aparține naturii, dar o transcede în multe feluri tocmai pentru că prin gândire și sensibilitate se poate desprinde de ea. Omul se poate purifica de reitatea naturii. Se poate avânta în conteplarea naturii, dar nu să imite natura.
Doar să o recreeze, să o reinterpreteze ca și cum ar fi a lui. Prin gândire omul își poate vedea propria existență ca o ființare aparte. În primul rând el este conștient că este o entitate care devine prin el însuși în permanență. Adică ființează ca ceva ce va fi, ceva spre care el aspiră. Omul aspiră la omul care “încă nu este”. Omul care își înțelege condiția prin Cultură. Cultura nu aparține cuiva, Cultura este a noastră a tuturor (numai ezoteriștii se fac proprietari pe un anumit adevar ).
Și a pictorului și a inginerului și a zidarului și a avocatului. Intelectualul aspiră la viață în idealitate, adică în Spirit. Dragomir ne-a spus că primul pas este cititul, adică luarea în posesie, aproprierea. Aproprierea și metabolizarea internă. Interiorizarea adevărului la greci se putea obține numai prin bine, prin raportarea la ideea de bine, la ce zicea Platon că este starea care călăuzește lumea.
În Phaidon, Platon ne spune despre desprinderea sufletului de trup și apoi “înălțarea” lui spre perfecțiune, adică spre Lumea ideilor. Ideea ca și concept reprezentă pentru Platon principiul permanenței, iar Ideea de bine subordonează tot orizontul ideilor. La stoici se observă o similitudine, dar și o distincție între cunoaștere și experiența spirituală. În drumul de multe ori anevoios de descoperire a adevărului se produce o revelație atât în planul cunoașterii, cât și în planul sufletului, pentru că acel adevăr devine ethos, adică devine normă de acțiune morală. Și intelectualul are capacitatea să observe acest lucru. Observând mizele vieții și ale lumii, omul poate deveni intelectual și poate asimila perspectiva lui și a vieții lui. Grecii prin ajungerea la sapiență ne-au arătat că gândirea poate intra în toate cotloanele universului. Gândirea în acțiunea ei este văzută de Michel Foucault ca drum al omului spre adevărul existenței sale. Sau altcumva: cum poate fi lumea simultan obiect al gândirii și experiență spirituală în același timp?? Și ajungem la ideea de intelectual. Poate intelectualul să își “edifice” Spiritul prin metabolizarea cunoașterii în viața spirituală, adică crearea unui mod de viață axat pe experiența spirituală?? Și așa ajungem la un tip de interogație care i-a preocupat pe mulți gânditori. Hannah Arendt pleacă de la modul cum se poate cunoaște lumea. Și ea dă exemplul lui Kant, care se întreba, ce facultăți, ce însușiri trebuie să posedăm ca să cunoaștem lumea?? Și se ajunge la concluzia că prin inteligență noi putem să venim în contact cu lumea și oarecum să o putem cunoaște. Dar prin rațiune omul are posibilitatea să își pună întrebări de genul: ce este adevărul, ce este infinitul, ce este Dumnezeu, ce este lumea?? samd. Acest gen de întrebări nu au un răspuns exact, unic, o singură abordare. Este necesară stabilirea unei “posibile” metafizici, apoi o parte introductivă care să lămurească ideea și numai la urmă încercarea unui concept. Un inginer sau un medic samd prin natura meseriei lor nu pot să răspundă la astfel de întrebări, dar nici macar nu pot problematiza datele de lucru. (Asta este o simplă constatare, nu este o acuză).
Hannah Arendt face distincția ca și Kant între intelect și rațiune. Inteligența cunoaște sau duce spre cunoaștere, iar rațiunea regularizează sau altfel spus: inteligența pune ipotezele de lucru, iar rațiunea caută sensuri și explicații.
Gândirea care caută sensuri nu se poate norma sau cuantifica. A caută sensul, sensurile echivalează cu esența intelectualului. Deci intelectualul întreabă și caută sensuri. Și se traduce concret printr-o viață spirituală în deschiderea Culturii. Iar stagnarea omului în propria neputință (sau blocarea în proiect cum spunea cineva) este rezultatul unui mod specific de a gândi care duce spre uniformizare. Gândirea care se raportează în permanență numai la materialitate sau numai la fantasmatic, la supranatural (ambele pot duce spre o mediocritate de care unii nu sunt conștienți), sau numai la cotidianitate, la zona pragmatismului sau la alte plăgi ale gândirii actuale (relativism, hedonism, paranormal, imperiul sofismelor și desigur autosuficienta și incultura) duce la pierderea sensului existenței, a lumii, duce la o stază a funcțiilor cognitive și senzitive. Dar există mulți oameni care își dau seama de acest posibil blocaj, își dau seama că prin gândire și afect omul își poate construi identitatea nu ca un țel, ci ca o rezultantă a unui mod de viață. Pentru că eu cred că lumea poate fi înțeleasă ca loc de intersecție a diversității, a numeroaselor puncte de vedere, cu diferențe, cu unghiuri de vedere, cu niveluri diferite, dar și cu evidențe sau bun simț. (Să nu uităm de decență, de rezonabilitate). A veni în contact cu alții, cu ceilalți care au alte abordări, alte păreri, alte moduri de gândire, înseamnă a accepta că tu ca om, ca personalitate accepți că există rezonanță, și există complementaritate. Dar există și aici “margini”, adică limite care limitează. Uniformizarea poate ucide uneori prin dogmatizarea principiilor și soluțiilor. Dar devenirea – care înseamnă o transformare progresivă, înseamnă evoluție spre ceva mai complex, înseamnă schimbarea care se produce pe principii – poate duce la calitatea actului gândirii și afectului, o transformare benefică în Spirit, așa cum ne spunea Noica. Devenirea se poate realiza numai în spectrul ordinii. O ordine pentru a putea vedea corect lumea și pe tine, adică exteriorul și interiorul tău. Intelectualul are capacitatea să afirme ordinea din modul de viață de tip cultural. Noica ne spunea că ordinea este “idealul uman” și își are rădăcină în Spiritul omului, nu în natură. Prin ordine, omul poate ritma și potența realitatea și poate da vieții și realității un sens. Această denvenire întru ființă, după Noica este un principiu fără excepție al ordinii. Viața noastră nu este axată în general pe ordine și această caracteristică ne împinge înafara Spiritului, dar ordinea ne pune în față o reflecție conștientă asupra vieții și astfel putem realiza zonele noastre sau ale lumii sau a diferitelor ipostaze unde se manifestă dezordinea. De aceea spun că un intelectual își poate da seama cu luciditate de zonele lui de dezordine, pentru că el nu se poate lăsa în voia vieții la întâmplare, adică o viață amorfă, o viață de azi pe mâine, fară substanță spirituală.
Omul se poate autodesființa prin palparea vieții la modul indiferenței, la orbirea vieții prin raportarea permanentă la egoitatea lui. Intelectualul are capacitatea să își vadă cu luciditate caracteristicile propriului eu și acest eu și-l poate raporta și adapta la exterioritate. Și acesta este un lucru extraordinar, pentru că tu poți să plonjezi în armonia vieții prin această potrivire, această sincronizare. Intelectualul are…sau poate dobândi armonia numai printr-o disciplinare a negativității din noi.
Dar poate regulariza și zone subtile unde precaritatea eului nostru ne poartă spre ignoranță, spre incultură, spre grave confuzii în perceperea și aperceperea faptului realității. Și acestea vin acolo unde omul nu este convins de cunoaștere, de instruirea prin cunoaștere. Viața omului trăită fără sens înseamnă lipsa cunoașterii, dar și adaptarea cunoașterii sub multe forme la sentimentul omenesc.
Nu se poate gândi cu inima și simți cu mintea. Se poate împreună, în Spirit. Sentimentul omului, trăirea, emoția nu sunt cuvinte care dau bine, ci sunt un rezultat al vieții trăite în cunoaștere, în cultură, în rațiune critică, în conștiință.
Educarea simțurilor este pentru un intelectual autentic, dimensiunea care ne transpune pe orbita valorilor, a adevărului, a frumosului, a înțelegerii semenilor, a înțelegerii semnificațiilor lucrurilor.
Și ca o concluzie: gândirea și simțirea ca mod de viață sunt o formă de a sfida greutățile ce se ivesc în viață, este un refugiu pe un drum care îți dă sensul vieții. Gândirea este cunoaștere, sentimentul este trăire, iar acestea doua activate, potențate, generează devenirea omului în Spirit. Intelectualul poate descoperi prin experiențe spirituale în sânul Culturii sensul și destinul omului. Dar tot intelectualul poate descoperi că viața poate fi acceptabilă dacă noi oamenii reușim să dăm fiecărui lucru sau manifestare locul cuvenit și reușim să ne facem un mod de viață în care să primeze adevărul, oricare ar fi el.
“Oricine poate deveni Intelectual, doar să își dorească!!”
Marcel Mureșan
Citește și
Ce vor Intelectualii?? (foileton 2)
