Voi continua cu al doilea foileton.
Să dau un alt exemplu: un inginer care este angrenat în munca specifică profesiei lui. Cum reușește să se integreze în fenomenul cultural, în gândirea și trăirea de tip cultural?? De ce această întrebare?? Pentru că munca lui este îndreptată spre latura tehnologică, utilitară din viață. Educația și pedagogia de tip ingineresc nu este îndreptată spre o emancipare de tipul paidee. Există o fractură între gândirea de tip tehnologic și gândirea de tip cultural, una este utilitaristă îndreptată spre materialitate, cealaltă spre rațiune critică și emoție, adică spre spiritualitate.
Una este cunoaștere paideica, alta cunoaștere utilitară, tehnologică. Ori Spiritul nu poate fi sublimat prin tehnologie. Noica spunea despre acest fapt că: ”a trai în Spirit înseamnă a intuit grația și fecunditatea actului cultural”. Actul cultural poate fi asimilat în plenitudinea lui prin ceva care să poată metaboliza o anumită cantitate de informație și de asemenea de a cristaliza orice tip de cunoaștere.
Afectul, emoția din actul artistic, estetic și cultural se poate desfășura cu o potențare a stărilor psihice senzoriale (și nu merg mai departe cu alte tipuri de asimilare a frumosului). Pe de altă parte, inginerul ca să se familiarizeze cu lumea, cu fenomenele actuale, cu tendințele științei umaniste, el trebuie să citească, să se informeze, să acumuleze erudiție, enciclopedism.
Dar nu numai atât, ci și să metabolizeze fenomenele culturale, sociale, istorice, umaniste. Adică să poată nu numai asimila informația, ci să se poată trage concluziile cele mai specifice, cele care definesc și caracterizează fenomenul în cauză. Să vadă sensul lucrurilor. Inginerul (același lucru este valabil și la medic, profesor, avocat etc) care se vrea intelectual, trebuie să vadă lumea dincolo strict de meseria lui de inginer, pentru că un dialog sincer și coerent în interiorul Culturii se poate produce numai cu o conștiință culturală, socială, istorică, artistică, de realizare a unei viziuni integratoare a lumii. Adică omul trebuie văzut dincolo strict de meseria lui, adică să vadă omul ca un universal, care posedă pe lângă cunoașterea tehnică, tehnologică și cunoașterea metafizică, umanistă.
Există o diferență stucturală între cunoașterea de tip tehnologic și cunoașterea de tip metafizic. La prima vedere acumularea de informații, nu se revarsă în spiritual, în substanțial (adică ceea ce nu se schimbă, ramâne imuabil), numai în lucruri, în materialitate. Pe când cunoașterea metafizică poate reverbera în principiile ultime ale lucrurilor, dincolo de experiență. Cunoașterea metafizică reușește sintetizarea concluziilor cunoașterii prin universalizare în adevăruri ultime. Și conchid: această trecere a inginerului spre intelectual se face – reducând la esențialitate – prin citit, ca punte majoră de culturalizare. Este următoarea formă după experiență în drumul cunoașterii. Cititul ca punte și ca drum al cunoașterii pentru început, ca analitică, ca decantare interioară, ca sinteză în final. Intelectualul are un dialog interior care îl plasează implicit pe o orbită a spiritului. Pentru că a sintetiza înseamnă și a avea un exercițiu al discursului interior, a sta de vorbă cu tine însuți, a-ți pune întrebări și a încerca tot tu să răspunzi.
Am să trec la a doua afirmație a lui Ortega Y Gasset: este o frază destul de dură, de contondentă, de amară, care scoate brusc de pe orbită o sumedenie de oameni, de meserii, de oameni de cultură care sunt definiți într-un mod clasic. Oarecum ai un soi de reținere și parcă te uiți în stânga și în dreapta să vezi dacă nu cumva cineva te poate judeca sau pune la perete. Este aproape un paradox să spui că un om eminamente inteligent nu se încadrează în oștirea intelectualilor. Să spui că unii fac facultăți, multe, specializări, citesc mult, pictează, compun muzica, fac film, scriu cărți, merg la operă, la teatru, fac Cultură de o anumită speță samd…și totuși nu sunt intelectuali (Vai…este o adevărată blasfemie!!). Sau concret, să afirmi că un profesor, un medic, un inginer, un poet, un pictor, un jurist samd s-ar putea să nu se încadreze în această tagmă a intelectualilor. (Deja simt roșiile care vor fi aruncate spre capul meu). Sigur unii vor spune că i se dă o aură exclusivistă, un soi de elită care stă undeva și dă note axiologice. Dar pe de altă parte există în nomenclator sau în Revisal… meseria de Intelectual ca să mai înaintăm în deslușirea lucrurilor?? Nu, nu există!! Este de fapt o etichetă la care omul cultural aspiră dezinteresat, dar și consideră această etichetă de o prețiozitate excesivă.
Ortega y Gasset afirmă undeva că omul față de animal este o viețuitoare aparte. Adică dacă tigrul este tigru de la începutul până la sfârșitul vieții, omul trebuie să facă eforturi să devină om (așa spune și Noica). Și sper că se acceptă această aserțiune. Dar parafrazandu-l pe autor eu spun așa: omul de orice instruire, ca să fie intelectual, el trebuie să devină. Și această devenire este una întru cultură, întru acumulare de cunoaștere și transformarea ei în calitate, adică în rațiune critica și sublim. Dar această devenire, din punctul meu de vedere trebuie canalizată în spirit, adică acolo unde rațiunea, conștiința și afectul sunt factori intrinseci de definire a spiritului. Iar aduc în discuție Spiritul. Dar îl aduc pentru că este factorul care tronează asupra omului din perspectiva rațiunii, a conștiinței, a afectului, a voinței omului. Îl aduc în discuție pentru că tot ce este universal în oameni este esențial în Spirit. Și așa Spiritul se autodefinește. Tot ce este semnificativ și peren se raportează la un model, la ceva stabil care se repercutează într-o evidență. Și astfel “eu”, orice “eu” de altfel, un simplu om cu finitudinea lui, cu individualitatea lui, cu frustrările lui, cu idiosincraziile lui, cu subiectivitatea lui are posibilitatea să se raporteze la ceva superior, ceva absolut care s-a format în timp și care nu interferează cu necontrolabilul, nedefinitul. Este un Necondiționat la care eu mă pot raporta. Și astfel, orice acțiune sau orice idee care sfidează cel puțin bunul simț sau este de un arbitrar strigător la cer (sau se situează în zona obsesiilor, a accidentalului) nu poate ajunge la Spirit. Și asta înseamnă în termeni prozaici că acțiunile mele, gândirea mea, concepțiile mele nu se pot raporta la nimic, adică nu au nici un suport veridic. Nu pot să argumentez în termenii universalului, a unui absolut auto definit, un ideal care s-a cristalizat odată cu Spiritul (ca exemplu, Relativismul este un eșec al gândirii pentru că nu se raportează la idealitate, la universal. Este un simplu exercițiu de fandoseală).
Dar mai este ceva: există o concepție păguboasă despre Cultură. Ea vrea să ne convingă de faptul că Cultura este un ornament, un fel de “mod de a-ți umple timpul” sau după alții, un soi de curiozitate (de altfel unii oameni se apuca de Cultură, de Artă numai pentru a experimenta ceva nou sau pentru că au o viață plictisitoare și searbădă. Toată aceasta mișcare nu vine dintr-o pornire interioara, din nevoia interioară. Dar asta nu este o acuză).
Iar Cultura este mai mult decât asta; ea este cea care îl poate salva pe om de nimicnicia vieții, de acest vizibil naufragiu care îl sesizăm la o sumedenie de oameni. Cultura ne salvează de emfaza, de îngâmfare de faptul că suntem falși, suntem jalnici atunci când mimăm fericirea, împlinirea, desăvârșirea, mimăm împăcarea cu viața asta ciudată. Dar există un gol imens care se răsfrânge asupra modului în care noi ne raportăm la viață, iar acest lucru ne trage constant spre “imposibilitatea vieții”, spre neantul existenței. Și Cultura îi îngăduie omului să trăiască fără ca viața lui să fie o tragedie, o lipsă de sens sau o aprigă umilire. (exista expresia cunoscuta, cum că “tu să trăiești viața, nu viața să te trăiască pe tine”. Viața poate fi un calvar și prin simplul fapt că ai o naivitate stupidă).
Mergem mai departe și spun: vectorul care are posibilitatea și aplecarea de a accede la Cultură este intelectualul. Intelectualul în adevăratul sens al cuvântului, are potența și aplecarea să înțeleagă sensul Culturii și să transmită coerent și adecvat conștiința Culturală. Conștiința Culturală este ceea ce se cristalizează din rațiunea critica și din afectivitate. Cele doua nu sunt “vorbe frumoase”, sunt idei care te pot duce la un sens al existenței. (un poet de exemplu ca să acceadă la postura de intelectual, trebuie să capete nu numai conștiința poetică, ci să acceadă și la conștiința culturală în integralitatea ei. Cunosc poeți buni sau mai puțin buni care trăiesc într-o bulă proprie și care nu pot ajunge la Spirit).
Ortega y Gasset spunea așa: “trebuie să trăiești la altitudinea ideilor” adică să le înțelegi esența și consistența în integralitatea lor și asta o poate face intelectualul. Nu omul inteligent, nu omul deștept, nu omul cu diplome, nu omul cu funcție, ci intelectualul, cel care a parcurs drumul de la inteligență la rațiune, care face distincție între spiritual și “siropos” sau între flecăreală și vorbă adâncă sau între kitch și estetic. Omul care are răbdarea, dar și capacitatea să se aplece asupra detaliilor, asupra legăturilor între lucruri și concepte, este cel care face diferența între Cultură și cultura generală. Cultura înseamnă viziune, raportare, legătură, înseamnă proiecție a ceea ce contează. Înseamnă un mod de a-ți trai viață și a nu te minți cu ornamente puerile, neserioase. Așa zisul “om educat” în universități, inginer, medic, profesor și merg și mai departe: artist plastic, literat, arhitect, ziarist samd are o inteligență formată de meseria lui, de activitatea lor unilaterală.
Acești oameni titrați ca să “vadă” lumea și propriul eu, trebuie (cineva era supărat pe mine că folosesc acest imperativ, “trebuie”) să se aplece asupra lucrurilor, dar mai ales asupra sintezei dintre ele. Intelectualul nu poate rămâne în limitele propriei meserii, el trebuie să zboare, să se înalțe la Lumea ideilor (Platon in Phaidon ne spune cum Sufletul se desprinde de trup și se înalță spre Lumea ideilor si numai acolo poate cunoaște rațional. Si totul se face prin iubire), să mediteze, să “crească” în filiația ideilor și a întregului.
Dacă ne gândim la un inginer, la un jurist, la un medic; dacă ei nu depun un efort să înțeleagă și să poată reproduce de la artistic la științele sociale, la științele naturii etc ei nu pot face legătura corectă între lucruri. Și riscăm să facem confuzii, interpretări greșite și în final să avem scări de valori greșite și să ajungem la relativizări, care sunt cel mai obscur și păgubos mod de a metaboliza Cultura.
Omul devine “Om” când îndeplinește condiția de om în amploarea și imperativul lui. La fel și intelectualul: un simplu om devine intelectual când are o imagine, o viziune integratoare asupra lucrurilor, adică nu unilateral, ci universal. Când dă verdicte sau soluții care înmagazinează ceea ce este specific, dar și ceea ce poate influența lucrul, ideea, conceptul.
Pun armele jos deocamdată (vai ce mă asteaptă!!).
Marcel Mureșan
Citește și
Ce vor Intelectualii?? (foileton 1)
