Cine a avut ocazia să pășească în Muzeul Satului din Baia Mare și-a putut da seama ce loc minunat este. Pe lângă frumusețea vizuală, acesta este plin de povești interesante, de amintiri, păstrează atât de bine acea aromă a vremurilor de odinioară.
Toate casele sunt deosebite, iar astăzi cei de la Muzeu au ales să ne vorbească despre Casa Pălăguță, construită în prima jumătate a secolului al XIX -lea.
„Casa Pălăguță este locul de adeverire a identității noastre colective…în fața celorlalți…în fața alterității…și între noi. Aici casele ajung cu rădăcinile rântuzite, aici obiectul muzeal își caută seva în sufletul nostru, al urmașilor. Chiar dacă muzeul este un sat al satelor, el nu are meleaguri, nu are adresă, nu are vecini și indică doar ancestralitatea noastră.
Aici, în muzeu, fiecare exponat nu depune mărturie numai despre stăpânul său, căpătat în timp, el ne vorbește și despre etnia acestuia, despre ethosul și toposul de unde a fost extras, la un moment dat. Aici, în muzeu, fiecare obiect participă, într-un fel, la o poveste, „perefăcută”, apoi reconfigurată, după ce ani și ani, uneori sute de ani, respectiva entitate muzeală și-a stâmpărat doar propria identitate, și-a limpezit icoana.
Atestată documentar la 1360, comuna Desești este foarte bine reprezentată în Muzeul Satului din Baia Mare. În primul rând, această prestigioasă instituție județeană de cultură se poate mândri cu prima poartă pe cinci stâlpi din Maramureș, respectiv poarta Traian Bilțiu – Dăncuș (1936). Neprețuitul exponat a încununat, la acea vreme, intrarea în județul Maramureș, în satul Crăcești (azi, Mara) și este creația unui om cult, pictorul Traian Bilțiu – Dăncuș.
În cel de-al doilea „caz” este vorba despre „Casa Pălăguță”, din Desești (Roman Palaga); în fapt o casă de locuit, construită în prima jumătate a secolului al XIX -lea, o construcție „cu două încăperi și pipniță”, adică cu casă și tindă și pivniță sub camera mare. Obiectivul a fost identificat în teren în anul 1979 de către doamna muzeograf Janeta Ciocan.
În anul 1980, ea a fost strămutată în muzeu de către echipa muzeului coordonată de restauratorul Gheorghe Dâmb.
Pe Dealul Florilor respectiva casă a fost ridicată întocmai cu situația ei inițială, adică peste pivniță și fundație, făcute din piatră de râu, cu grosimea zidului de aproximativ 50 de cm. Celor două încăperi li s-a respectat destinația inițială (casa cu cuptor și tindă cu „băbuie”, cu pardoseală de lut, având dimensiunile de 4,20/3,50 m și respectiv 3/3,50 m.
Obiectivul a prezentat interes deosebit în primul rând datorită pereților din lemn de ulm, un material mai rar în zonă, ciopliți pe patru fețe, iar îmbinarea pereților și chiotorilor făcându-se în unghiuri drepte. Acoperișul este în patru ape, cu corni lungi de șase metri, îmbinați, la rândul lor direct pe grindă, iar dranița a fost și este de brad, lungă de 0,80 metri, bătură la un rând. În camera de locuit exista un cuptor cu vatră deschisă, poziționat în dreapta ușii, realizat din lespezi de piatră, zidite cu pământ.
Fumul era condus în tindă prin horn „la băbuie”, de unde apoi „urca pe gura podului”. Sistemul de iluminat era asigurat de către ferestre, de „lumina din vatră” și de „o lampă cu petrol”.
Cu siguranță că tezaurul de neprețuit al acestei case îl reprezintă poveștile generațiilor care au viețuit din ea. Există o „dulceață a satului”, așa cum există o „dulceață a copilului” pentru că istoria s-a „ales” la sat și se reculege la oraș, în muzee și în sufletele noastre tânguite. Satul rămâne, oarecum, un fel de purgatoriu remanent, prin bunul simț și prin cei șapte ani de-acasă”, spune Șef secție dr. Ilie Gherheș.
