Casa din Piața Gorki – proză de Marian Ilea (XV)

În fiecare sâmbătă, pe DirectMM.ro puteți citi proza ”Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”, de Marian Ilea. Volumul cuprinde trei nuvele: Casa din Piața Gorki, Vacek și Gravimetrul. Vă dorim lectură plăcută!

(…)

III

Gândurile fâlfâie din aripi precum stolurile de vrăbii în Marea Câmpie. Se aud zgomotele vântului. Întâi ca plesnelile. Apoi… vuietul care culcă la pământ lanurile de grâu, îndoaie vrejurile înalte ale mălaiului, rupe tulpinile de floarea soarelui. Vrăbiile se ridică spre cerul prăfos, ca nişte imense funii ce se destramă în zbor, se adună împletite la înălţime, se culcă spre lanuri ca s‑o pornească din nou spre înălţimi. Omul de serviciu, Csatari Emeric, făcea curat în casa pustie din Piaţa Gorky, numărul şapte. Ochiurile ferestrelor se crăpaseră. Păian‑ jenii ţesuseră adevărate macrameuri lipicioase prin colţurile came- relor. Csatari Emeric lovea în construcţiile din fire îngroşate cu praf cu măturoiul din nuiele. Până se plictisea, până‑l durea mâna dreaptă, până i se făcea foame. Din pricina celor nouă pisici, şoarecii se mutaseră pe strada Turnului.

„Cât prindeţi rozătoarele, atâta mâncaţi”, le spunea omul de servi- ciu felinelor care‑l privea în ochi umile, cerşetoare şi hămesite. Şedinţa de dimineaţă. Pisicile lui Csatari porneau la vânătoare, până pe Valea Metalului. Lipseau toată ziua. Seara erau în culcuşurile din grajd.

Aşteptau lăturile porcului. Le plăcea zemuiala de mălai.

„Asta vă repară stomacul”, le spunea Csatari Emeric. „După ce mâncaţi, la somn şi de dimineaţă după rozătoare”.

Csatari Emeric era convins că animalele cu blăni tărcate îl înţelegeau. Doar când seara se înstăpânea pe casa din Piaţa Gorky şi pisicile nu sosiseră în curte, omul de serviciu se neliniştea. Începea să le strige: „Motăneii, unde sunteţi. Motăneii…” Se auzeau zeci de mieunături, de la trei străzi depărtare.

În fiecare sâmbătă, omul de serviciu trecea pe la magazinul de bijuterii, ţinut de către domnul negustor Paul Mittemberg să‑şi ridice leafa. De acolo se grăbea către cârciuma de la intrarea în Valea Metalului. Pentru o cinzeacă. Spre miezul nopţii deschidea, cu grjă, uşa cu grilaj de fier, să nu‑şi trezească nevasta.

În tinda casei îl aşteptau pisicile, cu ochii peticiţi de somn.

Frederica Eva Mittemberg scăpase de nelinişti. Zburda. Se trecea fredonând valsuri. Dansând în jurul pianinei. Ar fi umblat prin casă, în pielea goală. Ar fi făcut de patru ori scălduşe în vană. Se temea să nu fie descoperită de buna ei prietenă, Leopolda Lohana Nathan.

„Când suntem noi doi, să‑mi spui Eva, Paul. Nu‑mi place să mă chemi Frederica, îmi aminteşte de Iosif. Aşa striga el după mine. Când ai nevoie, când vrei, de câte ori doreşti, mă strigi: Eva şi am să înţeleg. Dar să ţii minte, e numai a mea, n‑o mai dai la nimeni. Să nu uiţi ce‑ai promis”, zice Frederica Eva Mittemberg.

De câte ori îl vede pe Paul Mittemberg, Frederica roşeşte. Nu se poate stăpâni. Se uită fix în dreptul pantalonilor din stofă. O vede. Mare. Puternică. Stăpână.

Frederica Eva Mittemberg merge la cimitir însoţită de Paul Mittem- berg. E atâta linişte pe alei, se gândeşte, cu emoţie şi cu un fel de duio‑ şie, la Iosif Mittemberg. Bijutierul fusese ca un abur în viaţa ei.

De ce să privească îndărăt? Care cântec de mierlă suspinase prin ceaţa vâlcelelor, care tril şoptise în urechi: „cum deai reuşit să mă uiţi atât de repede?” Şoaptă neputincioasă, cuţit ascuţit care muşcă din carne fără să provoace durere. Numai vorbe goale. De ce să nu‑l privească pe tânărul care se ridică spre hrana bogată, apucă cu mâinile nesigure şi prinde a mânca. Şi vagabondul de pe bulevardul Ferdinand îşi are rostul lui. Pentru prima dată de când locuia pe strada Crişan, Frederica Eva Mittemberg rostise numele acelei arătări: Mutter Blazin. Câtă dulceaţă în numele lui, în rostul lui de vagabond care vine înspre fiecare negustor din Medio Monte, străin şi de‑al locului, ca o pară ori ca o cireaşă dintr‑un fructifer de la marginea drumului. Al nimă- nui şi al tuturor.

Câtă putere într‑un trup secătuit în urmă cu şase luni.

„Eva”, strigă Paul Mittemberg, curmând aşteptarea femeii. Totul pornea de la început. Durerea o pătrundea până dincolo de putinţa îndurării, până când vaietul devenea blândă suflare.

„M‑am terminat”, zicea Paul Mittemberg ridicându‑se din vană. Mâinile îi alunecau pe porţelanul alb. Întâi în genunchi. Strâmto- rând‑o pe Frederica Eva Mittemberg. Şiroaiele de apă cu spumă se prelingeau pe spatele, pe pieptul şi pe picioarele tânărului. Făcea duş fierbinte. La picioarele lui, întinsă, crăcănată, cu picioarele atârnând pe marginea vănii, Frederica Eva Mittemberg aştepta.

În fiecare după‑amiază, vagabondul Mutter Blazin îşi primea bac- şişul, din mâna văduvei.

„Când ai scăpat de nelinişte, Leopolda, trebuie să te gândeşti la alţi neliniştiţi”, zice Frederica Eva Mittemberg aducând tăviţa cu ca- felele în salon.

Paul Mittemberg administra afacerea moştenită de la unchiul său. Există trupuri de femei dansând cu balerinii prin ploaie? Sărutul albinei e şlefuit ca un smarald în montură de argint? Forma trupului Barbarei Schlesak rămâne uitată pe banca de marmură din cimitir?

„La revedere, Paul!”

„La revedere, Barbara!”

Care strălucire, din care zori? În mintea tânărului negustor, jumă‑ tăţile de gânduri prindeau forme duioase. Un cocor semăna cu o aripă. Turla bisericii îi amintea de cearşaful alb din spitalul văzut într‑o gravură de pe peretele coridorului casei din Piaţa Gorky.

„Şi azi mi‑ai şoptit că ne vom despărţi la prima cotitură a aleii”, zice Barbara Schlesak.

„Să nu uiţi că mi‑ai promis, Paul” şopteşte, uşor neliniştită, Frede‑ rica Eva Mittemberg.

„Ce‑i cu dumneata, Paul, semeni cu un iepure care se întoarce cuminte în cuşca lui”, zice Barbara Schlesak.

Aroma cafelei de seară. De ce să vorbească despre toamnă? Pentru Paul Mittemberg anotimpul acela n‑are nici un fel de importanţă.

Frunzele nu se îngălbenesc primăvara. Paul Mittemberg nu poate scăpa de chipul Barbarei Schlesak. Umblă ameţit prin salon, se aşază în fotoliu, mângâie clapele albe ale pianinei. E ca un beţiv rămas fără crâşmă.

Frederica Eva Mittemberg nu înţelege. Visul oricărui iepure e strâns legat de leguma numită morcov. Când morcovul abundă, iepu- rele e mulţumit. Paul Mittemberg pare a fi un iepure căruia îi trebuie doar un singur morcov şi, când nu‑l are, nu scoate o vorbă, ca vaga- bondul pironit în gravura din sala de şedinţe a Consiliului Orăşenesc.

Leopolda Lohana Nathan: Mulţumesc, Frederica. E cafea bra- ziliană. Tu schimbi cafelele fără să strici gustul. Mai vreau caimac, dacă este.

Frederica Eva Mittemberg: Desigur, Leopolda. Sunt mai multe soiuri… de nelinişti. Unu‑i mai rău decât altul. Să nu crezi că am uitat de numărul anilor. Poţi întineri dintr‑o dată şi te sperie gândul că vei ajunge înapoi.

Leopolda Lohana Nathan: Fiecare ajunge de unde a pornit. Aici e cheia problemei. Nathan zice că trebuie să te gândeşti la rele, când te caută bunele, să nu te culci pe‑o latură fără să te întorci pe ailaltă. Notarul ştie treburile astea mai bine decât noi.

Frederica Eva Mittemberg: Cum să cred că zidul pe care ieri îl vedeam alb, astăzi e negru, Leopolda? Nu e dreaptă tristeţea asta fără motiv. Cum să mă bat cu anii unei puştoaice? Când va avea patru‑ zeci, eu voi fi de şaptezeci şi patru. Ce poţi face cu un trup de şaptezeci şi patru, Leopolda?

Leopolda Lohana Nathan: Nu te poţi împotrivi firii, Frederica. Poţi controla orice, după pornirea acţiunii. Nathan zice că trebuie să provoci petrecerea lucrurilor de care ţi‑e frică şi numai aşa capeţi curaj să le înfrunţi.

Frederica Eva Mittemberg: M‑am gândit, de câteva ori, că s‑ar putea să ai invidie în tine, aş fi fost în stare să împart plăcerea în două. Ca lichidul ăsta din ibric. Cu tine, da, Leopolda, cu o străină nici nu vreau să mă gândesc. Trebuie să‑l verific, trebuie să scap de nelinişte. Altfel se vor întâmpla lucruri rele. Va trebui să mă spri- jini, Leopolda.

Leopolda Lohana Nathan: Oricând şi cu orice, Frederica. Pen- tru astfel de treburi au femeile prietene.

Frederica Eva Mittemberg: Am fost sigură că pot avea încre- dere în tine. Mulţumesc, Leopolda.

Paul Mittemberg o cotise pe strada Malinovski. Se lăsaseră um- brele serii. Pe bulevardul Ferdinand ardeau becurile Tungsram. Paul Mittemberg vroise să intre în prăvălia domnului Angel Ruşoreanu. Atât i‑a fost. S‑a oprit din alergătură. În casa de pe strada Crişan îl aştepta Frederica Eva Mittemberg. Dacă ar fi întârziat, femeia l‑ar fi atacat cu întrebările: „unde ai fost?, cât ai stat?, cu cine ai vorbit? ce aţi discutat?, lasă că am să verific mâine, am să întreb, pe mine nu mă minte nimeni, Paul, aşa să ştii!”.

A privit‑o în ochi. Tânăra ieşea din prăvălie. Cu pachete frumos aşezate în braţe. Angel Ruşoreanu comandase un inel din argint. Cu piatră semipreţioasă. Confidenţial.

„Dumneata eşti negustor tânăr, n‑ai nevoie. Pentru o domnişoară. Mizez pe discreţie, domnule Mittemberg”, zisese, cu două săptămâni în urmă, negustorul. Se îndrăgostise de una, Adela. Trecea în fiecare seară pe la grădiniţa frobeliană. S‑o privească. S‑o mângâie. Paul Mittemberg uitase de Frederica Eva Mittemberg. Barbara Schlesak. Păr lung. Ochi verzui. Nasul mic, terminat cu două nări în vânt. Fusese căldură în stomac, în intestine, în picioare.

„Câtă frumuseţe”, îşi şoptise Paul Mittemberg.

„Şi dumneata simţi la fel, domnule?”, întrebase Barbara Schlesak.

„Dacă‑mi permiteţi, domnişoară, să vă ajut”, zisese Paul Mittemberg.

„Mama nu‑mi dă voie să povestesc cu necunoscuţi. Pe dumnea- voastră vă cunosc de la cimitir. Vă mulţumesc pentru ajutor, domnule. Au adus mărfuri de sezon. Mi‑a plăcut de dumneavoastră pentru că n‑aţi fost niciodată înfumurat. Tânăr, realizat, negustor şi deloc înfumurat. Aşa ceva n‑am mai întâlnit în Medio Monte”, zisese Bar‑ bara Schlesak.

„Cum să vă spun, domnişoară. N‑am crezut că există acest senti- ment”, zisese Paul Mittemberg. „Eu conduc bijutieria unchiului meu, domnişoară”, continuase Paul Mittemberg.

„E în regulă, domnule Paul. Şi eu la fel. E vorba de comunicare. Dar poate sunteţi aşteptat de mătuşa dumneavoastră. Aproape am ajuns, domnule Paul”, zisese Barbara Schlesak.

Dacă n‑ar fi amintit de Frederica Eva Mittemberg. Dacă l‑ar fi invitat la o cafea. Dacă l‑ar fi prezentat doamnei Magdalena Schlesak. Dacă i‑ar fi spus Paul, şi nu domnul Paul.

Tânărul negustor aşezase cu grijă pachetele pe banca din faţa ca- sei negustorului Valdemar Schlesak. O luase la fugă spre Malinovski. Cârmise pe strada Crişan. Alunecase în cleiul dudelor. Se rezemase de trunchiul dudului.

Frederica Eva Mittemberg îl aştepta, roşie de furie.

(Va urma…)