Share
Când sufletul vorbește și mintea tace

Când sufletul vorbește și mintea tace

Există momente în care lumea din jurul nostru încetinește, ca și cum timpul s-ar retrage, lăsând în urmă un spațiu pur, neînțesat de zgomot sau de rosturi grăbite. În acele clipe, sufletul nostru începe să vorbească, și o face fără cuvinte, fără forme stricte, fără reguli. Mintea tace. Toate judecățile, toate argumentele, toate temerile care ne cântăreau fiecare pas se sting. Este  ca și cum un vânt nevăzut ar fi ridicat cortina rațiunii, lăsând să pătrundă lumina ascunsă a inimii.

Sufletul vorbește prin senzații care nu pot fi traduse: prin tremurul care se strecoară pe sub piept, prin lacrima care apare fără durere sau mângâiere, prin zâmbetul care se naște din nimic. Este vocea noastră adevărată, limba primordială care nu cere confirmări, nu așteaptă răspunsuri, nu cunoaște granițe. În acele momente, înțelegem că am trăit prea mult pentru minte și prea puțin pentru suflet.

Uneori, sufletul vorbește prin amintiri care răsar ca păsări ce se întorc la cuib după ierni lungi. Alteori, prin dorințe care păreau adormite, ascunse în colțurile cele mai întunecate ale ființei noastre, așteptând doar să fie văzute. Este o șoaptă care ne trezește la cine suntem cu adevărat, dincolo de iluziile pe care mintea ni le servește zi de zi.

Când sufletul vorbește, mintea devine spectator: privește, înțelege, dar nu intervine. Se retrage cu respect, lăsând loc unei revelații care nu poate fi împărtășită, doar trăită. Și atunci descoperim că adevărul nostru nu stă în rațiune, ci în aceste vibrații subtile, în această taină delicată pe care doar inima o recunoaște.

Sufletul ne poate vorbi prin oameni, prin natură, prin tăcere. Poate fi o întâlnire neașteptată, un cuvânt rostit fără să-l așteptăm, o privire care ne atinge mai adânc decât o mie de explicații. Poate fi o ploaie care cade ușor peste frunza uscată a unei zile obosite, un răsărit ce deschide cerul mai larg decât credeam că poate fi deschis. Poate fi muzica pe care o auzim în tăcerea dimineții sau zâmbetul unui copil care ne amintește că, de fapt, totul e simplu și adevărat.

Și totuși, nu tot sufletul vorbește în același timp. Unele șoapte vin ca un curent subteran, aproape nevăzute, iar noi le simțim mai târziu, ca o amprentă a destinului. Altele izbucnesc ca un fluviu ce nu mai poate fi stăvilit, schimbându-ne direcția, dizolvând ce credeam că era solid și transformând lumea interioară într-o țesătură mai fină, mai reală.

Când sufletul vorbește și mintea tace, descoperim că am purtat o viață întreagă cu urechile la argumente și cu ochii pe hărți inventate, uitând să ascultăm ritmul propriei inimi. Și atunci realizăm că tăcerea minții nu este lipsă de gând, ci spațiul sacru unde sufletul se poate auzi pe sine, unde se pot auzi adevărurile care nu pot fi spuse niciodată cu voce tare.

Este un dans între tăcere și revelație, între lumină și umbră, între ceea ce credem că știm și ceea ce simțim cu adevărat. Și, în acele clipe rare ne simțim întregi, nu pentru că am înțeles ceva, ci pentru că am ascultat ceva. Căci sufletul vorbește, iar mintea tace, iar între ele se naște o armonie pe care nu o putem exprima decât trăind-o.

Iar atunci, poate pentru prima dată, înțelegem că nu suntem doar ceea ce gândim, ci ceea ce simțim, ceea ce iubim, ceea ce ne lasă să respirăm fără explicații. Că adevărul nu stă în propoziții, ci în emoția care ne străpunge tăcut, în spațiul dintre gânduri, în locul unde mintea nu mai poate pătrunde.

Și dacă ascultăm cu adevărat, descoperim că toate drumurile noastre interioare duc către această tăcere, un refugiu unde sufletul poate vorbi liber, și mintea doar veghează, în liniște, minunându-se de ceea ce se întâmplă fără cuvinte.

Vasile Petrovan

 


Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.





Lasă un comentariu