Continuăm publicarea pe DirectMM.ro, în foileton, a romanului „Acei minunați ani” de Marian Ilea, un roman al copilăriei universale! Vă veți întâlni sâmbătă de sâmbătă cu personaje fabuloase, trăitoare într-un cartier de blocuri ale comunismului din: Mittelstadt, Felsőbánya, Baia Sprie. Vă dorim spor la lectură!
XII
Îi ziceau Moş. Era ursuz. Locuia pe strada Gării din oraş. Gard în gard cu familia Bucurescu. Îl chema Dimofte Maftei. În faţa casei avea flori şi un cireş sălbatic. Doamna Rodica era nevasta lui. Făcea dulceaţă de cireşe.
După ce treceai de casa familiei Bucurescu ajungeai la clădirea cu etaj. Între clădirea cu etaj şi gară era gangul prin care se intra printr-o poartă masivă. În fundul curţii mai era o clădire mică. Avea două trepte. Le coborai şi ajugeai la uşa beciului. Beciul era ca o celulă. Avea geam cu zăbrele.
Înăuntru stăteau butoaiele goale în care fusese ţinută motorina.
Margasoiu îl cunoştea pe Moş de pe vremea când era paznic şi portar la bancă şi purta pistol la brâu.
„Nene Dimofte, acela e un pistol adevărat?” întreba Margasoiu.
„Pac, pac, pac”, răspundea domnul Dimofte Maftei, scoţând arma de la brâu. „Mă prefac că trag, Margasoiule, dar la o adică poate face moarte de om”, mai zicea domnul Dimofte Maftei.
Casa lui şi a doamnei Rodica era ca un vagon. Târnaţul era cât casa. Intrai în bucătărie şi de acolo treceai din cameră în cameră.
În grădina din spatele casei, doamna Rodica Dimofte punea: cartofi, porumb şi pepeni porceşti. Pe margini creştea fasolea pe rude înalte şi floarea soarelui.
Moşul a fost un om înalt, bine legat care a muncit din greu pentru casa lui. Doamna Rodica Dimofte: cumpăra, pregătea, gătea, servea, spăla. Avea grijă de casă. Din vremea războiului doamna Rodica avea cuţit de oţel din supapă de maşină, cu mâner de plastic gros.
„Ăsta-i din vremea când dormeam în beciul ăla din vecini, Margasoiule”, zice doamna Rodica Dimofte.
Margasoiu ştie din poveştile Moşului că nu te puteai pune atunci cu ungurii ori cu nemţii, că nu erau trichi flichi. Te împuşcau şi gata.
„Pe front era un pocăit care nu avea voie să poarte armă, nu-l lăsa credinţa”, zice nea Dimofte către Margasoiu. „Stătea la cai. Da’ când i-o sosit vremea de mers pe front l-o dus un ungur într-o grădină şi l-o împuşcat. Nu te jucai atuncea, că te jucai cu viaţa ta.”
„Eram tânără. Dormeam în beciul ăla. Mirosea a gară. Noaptea nu te puteai odihni de zgomotul trenului. Locomotivele şuierau dinspre depou.
Ascunsă acolo cu moartea lângă mine.
Adunam hârburi de sticlă. Să mă apăr. Dumnezeu mă apăra. Am dormit cu câinele legat de picior. Când m-a muşcat şarpele am tăiat o scrijea din călcâi. Am scăpat.
Tata şi mama se temeau că-şi pierd spijinul. Am ieşit într-o noapte pe linia ferată. O tras un ungur cu pistolul după mine. M-am mişcat pe stânga, pe dreapta. N-o reuşit.
Fratele meu o rămas în război. N-am mai ştiut nimic de el. În Miskolc o depus jurământul. Ne-am dus la el. Era îmbrăcat de sărbătoare. Era tare frumos. Şi Maftei a depus jurământul în ziua aia. El s-a întors. Frate-meu a rămas pe-acolo. Da, războiul nu te iartă. Te seceră ca pe grâu toamna.
Fără ştirea lui Dumnezeu niciun deget de la mână nu-l ridici”, zice doamna Rodica Dimofte.
Margasoiu ascultă. Gustă din dulceaţa de cireşe. Soarbe apa din paharul de cristal. Simte că doamna Rodica Dimofte e tristă că nu s-a întors fratele ei din război. „Mai bine venea el decât Dimofte” pare că vrea să spună doamna Rodica Dimofte.
„Ei, Dimofte se temea să nu mă ducă cineva. Să rămână fără mine”, zice doamna Rodica Dimofte. „Îi pare bine că mă are. Şi mie că-l am”, încheie parcă resemnată doamna Rodica Dimofte.
Pe masa din bucătărie pâinea e aburindă. Nenea Dimofte Maftei trebuie să apară. Vine de la cârciuma gării. Acolo îşi face veacul în fiecare zi. Se uită la trenurile care pleacă.
În curtea cu cele două blocuri: Strâmbătură, Năduşitu’ şi Cătană îl aşteptau pe Margasoiu. Toţi ştiu că Margasoiu mănâncă dulceaţa aia de cireşe făcută de nevasta Moşului.
Moşul e bătrân cu voce răguşită. Vorbeşte de parcă i s-a împiedicat ceva în gât. Datorită surâsului permanent din colţul gurii şi datorită veşnicei pălării, Margasoiu l-a poreclit pe Moş „Păcăliciul”.
Nevasta Moşului e o femeie bună. Are vorba domoală. Cu bărbatul ei e sinceră şi energică.
Margasoiu le povesteşte despre nevasta Moşului. Strâmbătură, Năduşitu’ şi Cătană îl aşteaptă. Vor să-l audă pe Margasoiu cum spune că doamna Rodica Dimofte a fost o tânără brunetă, rotundă la corp, care făcea baie în râul care trece prin oraş. Vor să-l audă pe Margasoiu cum spune că domnul Dimofte şopteşte în urechea dreaptă a Margasoiului: „La început a fost tăcerea”, cum răbufneşte forţa lui interioară şi cum vorbeşte privind spre depărtări cu o privire fixă şi cum timpul dispare.
„Două sute patruzeci, atâţia am fost în contingentul patruzeci şi unu. Am crezut că nu vom merge. A fost potopul cel mare când toate străzile din oraş s-au transformat în râuri. Când Piaţa de Fân semăna cu un lac. Şi când oraşul parcă era o Mare. Da’ am urcat în vagoane şi am ajuns în Chop”, zice nenea Dimofte Maftei către Margasoiu. În bucătărie miroase a pâine proaspăt scoasă din bloaderul şporiului. „Acolo ne-am dat jos pe peroane. Erau delegaţi de la unităţile din toate oraşele. Ăia îţi spuneau care, când şi în ce direcţie ai de mers. Şi-am ajuns la Miskolc. Era cu mine şi viitorul cumnat, Abraham Muiszek. Ei sunt polonezi, morari de meserie”, mai zice nenea Dimofte Maftei.
Aşezată pe colţul unei dormeze, doamna Rodica Dimofte ascultă cu atenţie. Are ochii înlăcrimaţi.
„Acolo nu am ştiut nici unde să ne ducem. Du-te-n colo. Hai încoace. Între ungurii ăia n-am mai ştiut nimica. Da’ ne-am descurcat. Trei luni am făcut instrucţie. Apoi la jurământ. De atuncea nu l-am mai văzut pe Abraham. În nouă mai am ajuns în Galiţia. Pe unde am umblat. Prin comunele alea. La Sokolov. La Socoleţ. Pe front. În Galiţia aia. La Strâpa am stat în spatele Nistrului. Vedeam Cernăuţiul. Aşa când ne uitam cu luneta. Prindeam orăşelul cu luneta. Nu apăreau oamenii. Da’ erau clădirile.
Când s-a-nceput valul ne-am retras. Am ajuns de unde am plecat. Am stat în Budapesta. Bombardau englezii şi americanii – ziua. Bombardau ruşii – noaptea. Aşa că ne-am dus la Ucea. Am venit înapoi lângă Budapesta.
Mă cheamă la el comandantul. Unu Sabadâş Ignitz şi-mi zice: „Dimofte pleci în permisie în oraş. Dacă împuşti câţiva evrei, taie-le urechile cu cerceii ăia ai lor. Adă-le şi te mai las să te duci”.
N-am zis nimic. Aveam armă. De copil eram prieten cu evreii din oraş. Colaboram, domnule. Aveam conştiinţă. Mai era şi cizmarul care-mi repara bocancii când eram copil. Şi cam atât.
M-am întors. Altu’ n-am mai pupat permisie.
Da’ n-a trecut mult şi am căzut prizonieri.
Ne-o ales. Ne-o suit în trenuri. Erau podurile sparte peste Tisa. Lovite de artilerie.
Reparate cu cabluri groase pe care erau fixate şinele. Treceau vagoanele legănându-se ca bărcile.
Am ajuns într-un lagăr. Bec nu era, lampă de petrol nici atât. Vedeam lumina numai când ne scoteau afară. Patru luni am stat acolo.
Câte o mie de soldaţi într-o baracă din aia. La zece oameni primeam o găleată cu apă. Ne udam buzele. Cam cum am cuştuli ceva.
La bucătăriile alea munceau optzeci de bucătari ziua şi optzeci noaptea. Mâncarea o luam din ciubere. Ni se venea un polonic cu zeamă şi frunze de varză opărite plus făină de grâu opărită şi aia. Ăsta era traiul nostru. În fiecare noapte găseai două zeci şi cinci înţepeniţi de tifos. Acolo erau cinci mii de români separat şi restul: estoni, letoni, bulgari în altă parte.
Ne dădeau ciorba aia la bucătărie. Nici nu simţeai că mănânci. M-am înţeles cu ruşii. Vorbeam limba lor. M-au lăsat să merg la gunoi unde ţâpau oasele. Băgau vaca-ntreagă în cazan. N-o tranşau. Aruncau gâtul, maţele şi pielea. Confiscau vacile. Le-am zis: „Măi, ruşilor, lăsaţi-mă să iau din gunoiul vostru fluierele oaselor”. Mergeam cu Toader Cănău şi le zdrobeam între două pietre. Sugeam măduva aia. Aşa am trăit acolo. Ungurii ne făceau câini. Noi mâncam bine. Dimineaţa găseam douăzeci de unguri ţepeni.
Când o venit comisia de englezi şi americani, am ajuns la alt lagăr prin Serbia. La Sobotka. Deja era primăvară. În luna lui mai ne-o suit în vagoane de tablă. Stăteam în pieile goale. Se înfoca tabla. Mergeam cu trenul până-n Brăila. Provizii am avut: pesmeţi, ceapă şi două găleţi cu apă. Am stat o sută de prizonieri într-un vagon. Din Brăila am schimbat condiţiile. Alt tren. Numai optzeci de oameni în fiecare vagon. Am scăpat de aglomeraţie. Mergeam în Rusia. Din două în două zile opream în gări. Impiegaţii controlau roţile. Băteau în ele cu ciocanele. Trei zile şi trei nopţi o trecut trenul prin Urali. O lună de zile am mers până-n gara de la Novosibirsk. Eram în Siberia. Am stat o săptămână în lagărul de acolo. La odihnă. O venit ruşii să ne întrebe: „Tu ce meserie ai?”. Le-am spus că-s comerciant în oraşul meu. M-au pus la fabrica de armament. Făceam tunuri şi tancuri. Fabrica era lungă de treisute de metri şi lată de două sute. Avea douăzeci şi opt de uşi pe o parte şi douăzeci şi patru pe aialaltă. Mă îmbrăcam în haine cauciucate. Lucram la turnătorie. După aceea am trecut la strung.
Îmi săreau scântei de metal în ochi. Aveam doctori din Austria. Ziceau: stai mă puţin! Îţi căscau pleoapele. Îţi scoteau scânteile din ochi. Vedeai tare bine după aia. Lucram de câteva luni. Da-mi ziceam: cum să scap, cum să fug din Siberia asta.
Într-o dimineaţă am băgat un deget între cuţitele strungului. L-am văzut cum se sfârtecă. Dimofte Maftei, aşa mi-a zis doctoriţa, va veni o comisie mare. O să te trimit la ea. O şi venit.
Ruşii stăteau la douăsprezece mese. Te ascultau. Am stat printre ultimii. Rusul ăla s-a uitat la mine, mi-a dat o hârtie, mi-a spus să merg în ţara mea. „Sunt din oraşul meu, rusule”, i-am spus. Am lăsat în urmă stratul gros de zăpadă. Acolo şi soarele răsare altfel. Acolo luna e tare mare. Vântul bate de la miazănoapte dinspre Oceanul Îngheţat.
Am pornit din gară cu trenul. Direcţia Iaşi. Ni s-a aprins vagonul din mers. Aruncam mantalele pe focul din podele.
Din Iaşi am ajuns la Râmnicu Sărat. Ne-am îmbrăcat la corpul de armată de acolo. Nu ne-am mai oprit decât la Dej. Linia era spartă înspre oraş. Am pornit pe jos. Când am intrat în casa asta, Margasoiule, m-am pus în genunchi. Aicea în bucătărie. Ţin minte cum băteau câini dinspre gară. Mama şi tata erau la nunta unuia Rângău. O venit acasă cu ceteră şi cu muzicanţi.
În anii ăia de pe front îţi visai părinţii. Altceva nu ştiai nimic. Te culcai cu moartea în faţă şi te sculai cu ea sub pătură”, zice nenea Dimofte Maftei aşezat la masă, uitându-se la farfuria plină cu sarmale. În bucătărie e linişte. Margasoiu a lăsat linguriţa de argint pe farfurioară. Lângă dulceaţa de cireşe.
Margasoiu, Năduşitu’, Strâmbătură şi Cătană au trecut de gangul ce ducea din strada Gării la clădirea mică din fundul curţii. Au coborât în beci. Se însera. Beciul era ca o celulă. Avea geam cu zăbrele. S-au aşezat printre butoaiele goale. Mirosea a motorină.
„Mai întâi a fost tăcerea”, a zis Margasoiu. Năduşitu’, Strâmbătură şi Cătană ascultau. În beci era întuneric.
„Aici a locuit un şarpe veninos şi periculos”, continuă Margasoiu. Toţi se simt străbătuţi de fiorii spaimei. „Când o venit primul evreu în oraş s-a aşezat la marginea dinspre munte. Şi-a făcut o cârciumă. Atunci au învăţat minerii din oraş cum se poate bea pe datorie. Îl chema Abraham Muiszek şi-şi zicea polonez. Venise de lângă Katowice. Avusese o moară şi o fabrică de hârtie. Avea catastif. Te trecea cu tot cu băutură în hârtiile lui. „Celui cu cuşmă albă două pahare cu votcă de Ucraina, celui cu cuşmă neagră cinci pahare cu rom de Albania”, zicea Abraham Muiszek. Când era sorocul plăţilor, minerii îşi schimbau între ei căciulile. Aşa a dat faliment. Aşa s-a apucat de comerţul cu stofe pentru domnii şi doamnele din oraş. La casa lui Abraham Muiszek se ajungea pe o potecă veche, înghiţită parcă de lemn câinesc, porumbari şi muri. Evreul polonez sosit în oraş se ascundea de lume. Avea un cuţit făcut din oţelul unei maşini vechi din tipografie cu mâner gros de plastic. Se împrietenise cu unu Mihalca. Acela atacase într-o zi de joi, prin luna aprilie, un poştalion plin cu bani. Omorâse vizitiul. Tăiase gâtul paznicului de la transportul banilor. Cu un cuţit. Banca din Debrecen pornise ancheta. L-au prins. L-au anchetat. L-au băgat în puşcăria din oraş. „Evreul Abraham Muiszek m-a pus”, zisese Mihalca. L-au adus în anchetă. L-au întrebat. L-au băgat în puşcărie. În aceeaşi încăpere cu Mihalca. Au stat în celula întunecoasă până-n septembrie. Au povestit. S-au împrietenit. Şi-au spus necazurile. Au vorbit despre odrasle. Până le-a sosit condamnarea la moarte. Atuncea s-au speriat. Pe hârtia venită de la Viena scria: „La baza jafului şi a crimelor s-a aflat Abraham Muiszek, evreu-polonez din acest oraş, familist, tată a doi băieţi şi comerciant”. Au făcut apel. Împăratul Franz Joszef l-a iertat pe Mihalca. „Nu pot ierta capul care a gândit”, a scris împăratul acela. „Dar iert mâna care a pus în practică gândul capului”, a încheiat Franz Joszef.
Abraham Muiszek a fost spânzurat în curtea puşcăriei oraşului. Abraham Muiszek a fost primul evreu spânzurat din acel imperiu.
Abraham Muiszek a fost bunicul doamnei Rodica Dimofte”, încheie Margasoiu simţind cum spaima i se topeşte în gură amstecându-se cu gustul de cireşe sălbatice din dulceaţă.
Cătană, Strâmbătură şi Năduşitu’ au rămas tăcuţi. În beci mirosea a motorină.
Şi afară era întuneric. Dinspre gară se auzeau şuierături de locomotive.
Domnul Dimofte Maftei stă la masa de lângă fereastra ce dă spre peronul gării. În restaurant. Povesteşte cu impiegatul de serviciu, Tamas Nadassy, şi cu fostul impiegat ajuns pensionar, Cristofor Kavassy.
„Da, domnilor. Noi aicea nu cerem de la nimeni nimic şi nici nu vrem a da nimănui nimic”, zice domnul Dimofte Maftei.
„Cândva aşa era. Casele se săpau în crestele Muntelui din Mijloc. Drumurile nu erau accesibile, Dimofte”, zice domnul impiegat Tamas Nadassy.
„Cândva drumul era rău în oraş. Ziceam că e un obicei. Că aşa l-au lăsat strămoşii aceia pentru ca alţii să nu poată veni în vizită“, zice domnul impiegat pensionar Cristofor Kavassy.
„Cândva, în cârciumi şi restaurant, vodca şi romul se putea bea pe cont, te trecea pe o ţâdulă şi plăteai la sfârşit”, zice domnul Dimofte Maftei.
„Sau nu mai plăteai de loc”, continuă domnul impiegat Tamas Nadassy.
„Nu era rău obiceiul acela cu drumul. Da’ tot ce-i bun dispare”, cade pe gânduri impiegatul pensionar Cristofor Kavassy.
„Atuncea casele se acopereau cu paie. Pereţii lor erau din lemn belit de coajă, domnilor. Se creşteau turme de porci la margine de oraş. Mâncau jir de fag şi ghindă de stejar.
Pădurile erau dese, de intrai şi te apucai să strigi nu te auzea nimeni”, zice impiegatul Tamas Nadassy.
„Acuma, măi Kavassy, noi suntem la capăt de pod. La cât am tras. La câte războaie am făcut. Alţii de-acuma beau şi cântă. Noi ne-am zdrobit oasele şi sănătatea pentru nimic. Şi asta-i o mare greşală“, încheie domnul Dimofte Maftei privind ursuz pe fereastră la trenul care porneşte din gară tocmai până la Cluj.
Marian ILEA
Citește și
„Acei minunați ani” de Marian Ilea, partea a XI-a
