Pe data de 4 martie 1882 se năștea la Craiova Nicolae Titulescu, unul dintre cei mai mari diplomați ai României și, pentru mulți istorici, poate cel mai strălucit reprezentant al diplomației românești din toate timpurile. Jurist de formație, profesor universitar prin vocație și diplomat prin destin, a fost vocea României într-o Europă frământată de conflicte, ideologii și ambiții teritoriale.
A studiat Dreptul la Paris, unde s-a remarcat prin rezultate excepționale. Întors în țară, devine profesor universitar de drept civil, fiind apreciat pentru rigoarea și claritatea cursurilor sale. Însă adevărata sa chemare avea să fie diplomația. Inteligența sa, cultura vastă și talentul oratoric l-au propulsat rapid în viața publică. Membru din 1907 al Partidului Liberal Conservator condus de Take Ionescu, ascensiunea sa politică a fost una fulminantă. În 1912 a fost ales pentru prima dată deputat. Din această poziţie, a militat pentru întregirea României prin intrarea în război. În 1917 a fost numit Ministru al Finanţelor, iar în anul următor a contribuit la înfiinţarea Comitetului Naţional Român.
Momentul de vârf al carierei sale a fost activitatea în cadrul Ligii Națiunilor, organizația internațională creată după Primul Război Mondial pentru a menține pacea în lume. A fost ales de două ori președinte al Adunării Generale a Ligii (1930 și 1931), o performanță rară și o recunoaștere clară a prestigiului său internațional. În discursurile sale, a susținut constant principiul securității colective și respectarea tratatelor internaționale. Credea cu tărie că pacea nu poate fi menținută prin forță, ci prin drept internațional, dialog și solidaritate între state.
Vorbim de o Europă în care extremismul și revizionismul tocmai începeau să câștige teren, dar Titulescu a apărat ferm granițele României și ordinea stabilită după 1918. A înțeles devreme pericolul reprezentat de ascensiunea regimurilor totalitare și a încercat să construiască alianțe regionale pentru a proteja stabilitatea. Totuși, pozițiile sale ferme nu au fost pe placul tuturor. În 1936, în urma unor tensiuni politice interne și externe, Nicolae Titulescu a fost îndepărtat din funcția de ministru de Externe și a plecat în exil. S-a refugiat în Elveţia, dar după câteva luni s-a stabilit la Cannes, în Franţa, unde și-a trăit ultimii ani din viață departe de țară, și unde s-a stins din viață în 1941.
Destinul său a fost unul nedrept. Omul care a reprezentat România la cel mai înalt nivel internațional a murit departe de patria pe care a slujit-o cu devotament. Astăzi, Nicolae Titulescu rămâne un simbol al diplomației românești moderne. A demonstrat că o țară de dimensiunea României poate avea o voce puternică atunci când este reprezentată de oameni competenți, curajoși și respectați. A fost un diplomat al dialogului, dar și al fermității. Un jurist care a crezut în forța legii internaționale. Un profesor care a format generații. Și, poate mai presus de toate, un patriot lucid, care a înțeles că locul României este în rândul națiunilor care construiesc pacea prin cooperare.
„Viaţa mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viaţa lumii, apărându-i, totodată, interesele naţionale”
Însuși Iuliu Maniu i-a mărturisit, pe patul de moarte, lui Corneliu Coposu : „Ştiu că voi muri în închisoare, voi care veţi supravieţui aveţi grijă să nu lăsaţi să moară partidul şi asiguraţi-i continuitatea, dacă vor fi vremuri care să vă permită acest lucru. Şi nu uita că am obligaţia morală, ca executor testamentar, să aduc în ţară osemintele lui Titulescu. N-am putut s-o fac cât am fost liber. Locul lui de înmormîntare, ales de el, este Dealul Tâmpa, din Braşov”.
La aniversarea centenarului său, în 1982, în plin comunism, i s-a atribuit titlul de „Om al secolului pentru pace şi înţelegere internaţională“, ceea ce reprezintă un act de rezonanţă mondială.
De aceea, în fiecare 4 martie, ne amintim nu doar de nașterea unui mare om de stat, ci de un model de profesionalism și demnitate publică. Lecția lui Nicolae Titulescu rămâne actuală: diplomația înseamnă inteligență, echilibru și responsabilitate față de viitor.
Vasile Petrovan
